Sfântul Episcop Bretanion al Tomisului (Vetranion)

Actele martirice pomenesc câţiva episcopi la Tomis, Constanţa de azi, încă de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui următor. Istoricul Eusebiu din Cezareea Palestinei scria că, la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, „nici schitanul nu lipsea din ceată”, adică episcopul din provincia Sciţia Mică. Se crede ca numele lui era Marcu.
După el se mai cunoaşte un alt episcop în cetatea Tomis abia în anul 369, anume Vetranion (sau Betranion, Bretanion). Ştiri despre el găsim în Istoria bisericească a lui Sozomen, care a trăit în veacul al V-lea. El scrie că în anul acela conducătorul Imperiului roman de Răsărit, Valens (364-378), se întorcea dintr-o campanie militară pe care o purtase împotriva goţilor aflaţi în nordul Dunării, încheiată cu pacea de la Noviodunum (azi Isaccea, în jud. Tulcea). În drumul său spre Constantinopol, capitala imperiului, s-a oprit în Tomis. Aici a intrat în catedrala în care slujea episcopul Vetranion. Fiind un aprig susţinător al învăţăturii greşite a preotului Arie, cel care tăgăduia dumnezeirea Fiului, împăratul a încercat să-l atragă şi pe episcop la această erezie. Dar Vetranion n-a primit, ci dimpotrivă, printr-o cuvântare înflăcărată rostită în faţa împăratului şi a credincioşilor care erau prezenţi la slujbă, a aparat dreapta credinţă, aşa cum fusese ea stabilită la primul Sinod ecumenic, după care a părăsit biserica, ducându-se într-alta, împreună cu tot poporul. Înfruntat în felul acesta de episcop, împăratul a poruncit să fie prins şi trimis în exil. Dar la scurt timp, după cum istoriseşte acelaşi Sozomen, „i-a îngăduit să se întoarcă”, pentru că se temea de vreo răscoală din partea „sciţilor”, adică a daco-romanilor, „ştiind că sunt viteji, iar prin poziţia locurilor, necesari imperiului roman, fiind aşezaţi ca un zid de apărare în fata năvălirilor barbare”. Sozomen îşi încheia istorisirea arătând că Vetranion era „un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc şi sciţii însişi”. Aceeaşi caracterizare i-o făcea şi istoricul Teodoret, episcop al Cirului (392-458), care scria despre el ca „strălucea prin tot felul de virtuţi”.
Întâmplarea descrisă de Sozomen aruncă o lumină puternică asupra episcopului Vetranion de la Tomis. Pe lângă virtuţile care îi împodobeau viaţa, reţinem dragostea şi respectul de care se bucura în faţa credincioşilor săi, încât ei l-au urmat cu mult curaj, chiar dacă prin aceasta l-au înfruntat pe propriul lor împărat. Înseamnă că el trebuia să fi fost de mai multă vreme în fruntea eparhiei, din moment ce exista o atât de strânsă legătură sufletească între el şi păstoriţi, pe care nici o putere omeneasca nu o putea desface.
Alte ştiri despre viaţa şi activitatea episcopului Vetranion le desprindem din actul martiric al Sfântului Sava, cel înecat în Buzău la 12 aprile 372. Cei mai mulţi istorici socotesc că acea Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Goţia către Biserica din Capadocia şi către toate comunităţile Sfintei Biserici universale, din anul 374, care însoţea moaştele Sfântului Sava, a fost scrisă de însuşi episcopul Vetranion. Înseamnă că tot episcopul tomitan s-a îngrijit şi de trimiterea moaştelor în Capadocia. După primirea lor, Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, i-a mulţumit pentru ele, prin două scrisori. Din prima scrisoare de răspuns desprindem că însuşi Vetranion era un capadocian, căci Sfântul Vasile îl socotea ca „un cetăţean al patriei sale (Capadocia), care intocmai ca o creangă înflorită din rădăcina nobilă a umplut cu roadele Duhului o ţară îndepărtată” (Scitia Mica). În aceiaşi scrisoare, Vetranion era considerat ca o „mlădiţă cu care patria mamă se poate mândri pe drept, întrucât a reuşit în luptele pentru credinţă, arătându-se o buna moştenire a părinţilor”. În cea de-a doua scrisoare, Sfântul Vasile mulţumea din nou lui Vetranion, care i-a scris cu dragoste „dintr-o ţară îndepărtată” şi care i-a trimis moaştele unui martir „din ţara barbară, de dincolo de Dunăre”, adică din stânga Dunării, cotropite pe atunci de „barbarii” goţi.
Din păcate, nu mai cunoaştem alte laturi ale activităţii ierarhului nostru, care să pună şi mai mult în lumină pregătirea lui teologică şi toate darurile cu care era înzestrat de Dumnezeu. Nu se ştie cât a mai păstorit turma duhovnicească din Tomis şi Sciţia Mică. În orice caz, în anul 381 activa aici un nou ierarh, Gherontie. Înseamnă că Vetranion trecuse între timp la cele veşnice. Pentru sfinţenia vieţii lui şi mai ales pentru dârzenia cu care a apărat credinţa ortodoxă, episcopul Vetranion de la Tomis a fost trecut în rândul sfinţilor, pomenirea lui făcându-se în fiecare an la 25 ianuarie.