Sfântul Teotim, episcopul Tomisului

La 20 aprilie calendarul ortodox pomeneşte pe Sfântul Teotim, episcopul Tomisului, numit şi Teotim I, „scitul” sau „filosoful”. Acest sfânt daco-roman, originar din Dacia Pontica, a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul celui următor, păstorind cetatea de la Marea Neagră, în jurul anilor 380 - 395.
El a fost contemporan al împăraţilor Teodosie I cel Mare şi al fiului său Arcadie, precum şi al unor mari Părinţi şi Sfinţi ai Bisericii, ca: Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Ambrozie al Mediolanului, Grigorie al Nyssei, Grigorie de Nazianz şi alţii.
Detalii despre viaţa sa ne-au rămas din scrierile unor importanţi autori ce au trăit în perioada sa. Astfel, Fericitul Ieronim îl menţionează pe la anul 392 cu titulatura de „Scythiae Tomorum episcopus”. Despre Sfântul Teotim I, istoricul bisericesc Sozomen scria că ducea o viaţă ascetică, purta plete lungi şi se bucura de calificativul de „filosof”. El nu a fost numai educat în filosofia monahală, care presupunea a iubi şi a practica înţelepciunea trăirii monahale, adică „asceza”, ci şi în cultura şi filosofia greacă. Un alt scriitor creştin, Socrate, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toţi - împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari - pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”.
În anul 400, Sfântul Teotim lua parte la un sinod local din Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului.
Invocarea numelui Sfântului Teotim al Tomisului - la lucrările Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451) - ca autoritate a dreptei credinţe, constituie însă pentru noi, românii,  o mărturie de mare preţ privind izvoarele ortodoxiei româneşti în creştinismul daco-roman.
O minune, amintită de Sozomen, spune că sfântul, mergând odată cu tovarăşii săi de misiune în regiunile de lângă Dunăre, a întâlnit pe drum o ceată de huni, care înaintau spre Tomis. Cei din jurul său se văitau că vor pieri în mâinile barbarilor, dar el s-a dat jos de pe cal şi a început să se roage. Barbarii nu l-au zărit nici pe el, nici pe însoţitorii săi, nici caii de pe care descălecaseră, ci au trecut mai departe pe alături. Din relatările lui Sozomen ne dăm seama nu numai de zelul misionar şi de puterea facerii de minuni a Sfântului Teotim, ci şi de condiţiile vitrege în care aveau să-şi desfăşoare activitatea episcopii de aici. Pacea de care se puteau bucura locuitorii Dobrogei era atunci destul de şubredă, din cauza deselor incursiuni şi prădăciuni ale năvălitorilor. Cu toate acestea Teotim şi alţi episcopi tomitani n-au încetat strădaniile lor pentru a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu pe pământul Dobrogei şi chiar dincolo de graniţele lui, peste Dunăre, în rândurile populaţiei daco-romane şi ale barbarilor.
Peste veacuri, Sfântul Ioan Damaschin avea să reproducă, în lucrarea „Sfintele paralele”, câteva povăţuiri morale date de Sfântul Teotim în unele omilii la textele evanghelice: „Cel ce păcătuieşte cu gândul, prin însăşi iuţeala gândului, săvârseşte păcatul complet, pe când faptele trupului pot fi întrerupte de multe piedici”; „Lucrul grav nu este să suferi aspru, ci să suferi pe drept”.