Sfinţii „întocmai cu Apostolii” (IV)

Astăzi „Europa nu este o societate închisă, ci este foarte deschisă, în sensul că orice credinţă, orice viziune este posibilă aici. Libertatea religioasă este atât de mare, încât avem de-a face cu o „ofertă religioasă” remarcabilă, prezentă în mod vizibil prin instituţii în toate ţările sau, tot atât de vizibil, prin intermediul internetului. Ca atare, în lumea de azi nu se mai poate vorbi despre închidere sau despre faptul că Europa ar putea rămâne o societate iudeo-creştină capabilă să excludă alte credinţe şi alte religii.” (Pr. Prof. Daniel Benga în http://medievalia.ro/dintr-o-civilizatie-a-darului-europa-a-devenit-o-civilizatie-a-dreptului/). Aşadar, lumea secularizată oferă libertatea de manifestare religioasă, dar, se pare, această libertate are un preţ care este prea mare. Fără îndoială este firesc ca orice om să fie liber în a-şi manifesta trăirile religioase atâta vreme cât acestea nu contravin unei morale sănătoase. În acest sens o întoarcere la viziunea Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi la modul în care el a înţeles acordarea libertăţii religioase este necesară. „Religiile trebuie să respecte libertatea celorlalţi, în timp ce societatea laică-seculară trebuie să respecte dreptul religiilor de a-şi manifesta identitatea şi morala în societatea în care trăim” – afirmă părintele profesor Daniel Benga. Însă atâta timp cât statul secular este cel care garantează libertatea religioasă, acesta va tolera şi manifestările care contravin moralei şi unei convieţuiri paşnice (nu am aici în vedere doar manifestările religioase, ci şi pe cele ale unor aşa-zise minorităţi care, în virtutea libertăţii de exprimare militează tot mai insistent şi acut pentru „normalizarea” unor practici care degradează firea umană, în special de natură sexuală, dar şi practici care ţin de dreptul la viaţă).  

Statul fundamentalist
Mai mult, statul secular încearcă să impună cetăţenilor standarde exclusiviste în care, de la o libertate totală, sau mai degrabă totalitaristă se va ajunge – aşa cum de altfel se întâmplă în Franţa – la izolarea religiei doar în spaţiul privat. Statul devine, în acest sens fundamentalist şi aşa cum o religie fundamentalistă nu acceptă să convieţuiască paşnic cu alte religii, ci impune şi persecută, statul îşi va impune propria ideologie seculară şi asupra celor credincioşi. „Statul fundamentalist secular impune o respectare rigidă, atât în dezbaterea publică, cât şi în discursul public în general, a principalelor lui doctrine privind libertatea, egalitatea, demnitatea umană şi dreptatea socială. Statul fundamentalist secular se comportă ca şi când intuiţiile morale pe care le postulează ar fi absolut adevărate şi infailibile. Statul impune prin constrângere, în mod totalitar, standardele morale după care trebuie judecate toate sistemele sociale, culturile şi religiile. Aceste standarde trebuie privite, predate şi respectate ca şi când ar exprima adevăruri morale canonice de necontestat, ca şi când ar constitui o temelie solidă pe care trebuie să se bazeze orice judecăţi morale, legislaţii şi instituţii publice acceptabile derivate.
Ca rezultat, eticile şi ideologiile politice dominante ale lumii occidentale contemporane au ajuns să fie nu doar seculare, ci adesea vehement ateiste. În întreaga Europă de Vest şi Americă de Nord, de pildă, există o mişcare tot mai amplă în direcţia subminării oricărui prestigiu sau proeminenţe a discursului religios (creştin), a contracarării influenţei lui în dezbaterea publică şi a eradicării religiei (creştine) din spaţiul public. Atât în legislaţie cât şi în politicile publice s-a produs şi se produce o ruptură profundă faţă de creştinismul tradiţional, pe care promotorii acestei tendinţe caută în mod agresiv să-l plaseze într-un trecut îndepărtat, ca şi când n-ar fi fost decât un accident nefericit, poate chiar imoral, al istoriei” (Mark J. Kerry, în revista Familia ortodoxă 2013/10/05/). Aşa se explică posibilitatea ca într-un stat tradiţional ortodox ca România, o minoritate infimă să poată pune presiuni în vederea interzicerii simbolurilor religioase în şcoli, sau în instituţiile publice în virtutea unei libertăţi greşit înţelese şi a apelului fals la drepturile fundamentale ale omului. De aceea apelul nu doar anamnetic, ci şi faptic la înţelepciunea, geniul şi sfinţenia Marelui Împărat Constantin este de o actualitate indiscutabilă.