Sfinţii şi educaţia

 

Săptămâna aceasta prăznuim doi sfinţi, recent apăruţi în calendarul Bisericii noastre, care au avut contribuţii extrem de importante la cultura acestui neam: Sfântul Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie) şi Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie). Scrierile, felul în care şi-au trăit viaţa, dar şi contribuţia lor la cultura spirituală şi laică a acestui popor i-au condus pe cei doi pe calea către sfinţenie. Acestea arată că, aşa cum frumos sublinia părintele Teofil Părăian, cultura şi credinţa îl pot conduce, împreună, pe cel care le deţine, către sfinţenie. Mai adăuga părintele Teofil că doar credinţa poate fi mântuitoare, însă cultura fără credinţă nu. Acolo unde cele două se împletesc armonios apare rezultatul minunat al unei culturi care te poate mântui. Întrucât cultura se dobândeşte printr-o educaţie temeinică, nu greşim dacă spunem că cei doi sfinţi – Sfântul Neagoe Basarab, prin opera sa de căpătâi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, şi sfântul Antim Ivireanul, prin „Didahiile”sale – au avut prin lucrarea lor culturală o contribuţe însemnată şi la consolidarea pe principii creştine sănătoase a educaţiei pe care copiii şi, în general, oamenii să o primească. 

 

De ce să fiu educat?

Gândindu-mă la sfinţii pe care îi prăznuim la câteva zile după începutul anului şcolar, mă întrebam în ce măsură educaţia pe care noi o facem astăzi tinerilor mai pune la baza sa învăţătura creştină. Deşi studiul Religiei în şcoli a fost introdus după 1990, tinerii par a fi tot mai puţin „atraşi de Dumnezeu”. Sistemul educaţional românesc, de asemenea, este an de an bombardat cu mitinguri, proteste prin care protagoniştii lor vor să elimine studierea Religiei din şcoală. Aceasta fără a se ţine seama de faptul că în multe state europene Religia se studiază în şcoli fără nicio problemă, nu ca istorie a religiilor, ci ca „Religie”, respectând, aşa cum se petrece şi la noi de altfel, diferenţele confesionale şi dreptul fiecărui elev de a studia confesiunea căreia îi aparţine. Însăşi educaţia laică are mult de suferit în ţara noastră, cel puţin prin prisma faptului că majoritatea elevilor nu pot privi propria lor educaţie dintr-o perspectivă pozitivă dată de un loc de muncă onest şi remunerat în mod normal. De asemenea, o contribuţie esenţială la îndepărtarea elevilor de educaţia sănătoasă o are şi educaţia informală care, aproape în totalitate este lipsită de controlul părinţilor, ceea ce înseamnă că elevii primesc informaţiile de la TV şi de pe internet, se lasă influenţaţi de „vedetele” promovate sau de eroii îndrăgiţi ai jocurilor. Efortul şcolii nu mai este continuat decât într-o foarte mică măsură de către părinţi, ceea ce face ca educaţia să devină ineficientă. Pentru a face referire la idealul educaţional şi pentru a-l putea atinge este bine să fie cunoscut mai întâi idealul pentru care înţelege să lupte elevul în viaţă. Acolo unde acesta nu corespunde unei vieţi virtuoase, unei vieţi frumoase, trăită cu credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi în pace cu semenii sau dobândirii unei învăţături sănătoase şi folositoare, acesta trebuie să fie îndreptat cu înţelepciunea didactică a dascălului. Şi dascălul, şi învăţăcelul trebuie să fie conştienţi că, aşa cum învaţă sfântul voievod Neagoe Basarab „de veţi umbla după legea lui Dumnezeu şi legea lui o veţi face dreaptă săracilor, şi veţi iubi cu toată inima blândeţele şi milostenia şi curăţia, cu adevărat faţa lui Dumnezeu veţi vedea...”. Pe lângă cunoştinţele teoretice folositoare în viaţă copilul trebuie să dobândească şi cunoaşterea, şi practica virtuţilor creştineşti pentru a deveni om întreg, om educat în sens deplin, ceea ce arată încă odată importanţa studierii Religiei în şcoală. Religia îşi are locul primordial în realizarea educaţiei laice pornind de la principii morale sănătoase, care să contribuie la consolidarea omului ca făptură a lui Dumnezeu şi nu la fragmentarea fiinţei umane prin introducerea subtilă şi perversă a nefirescului şi a patimilor josnice într-o pretinsă normalitate europeană.