Speranţa moare ultima

Noi nu mai avem nimic. Nici timp, nici bani, nici educaţie, nici locuri de muncă, nici sănătate. Nimic. Nici chiar timp favorabil. Suntem de ceva vreme între coduri galbene şi roşii. Ce-i de făcut? Avem impresia că ne afundăm în beznă între coduri ce nu au parcă ieşire.
Dezamăgirea psihică tinde să fie tot mai acră şi să te simţi neputincios. Nu putem să acceptăm că trebuie să fim corecţi, supuşi legilor, aplecaţi spre înţelegere şi cumpătare. Ne place enorm de mult să aruncăm mâţa în curtea vecinului şi să ne debarasăm de responsabilităţi. Iar legile? De ce să le mai respectăm? Lasă că găsim noi portiţe de ieşire. Una dintre ele ar putea fi învinuirea celor care sunt nevinovaţi.
Probabil  că aceste situaţii ne sunt cunoscute tuturor şi din ce în ce mai mult. Ceea ce ne doare este că aceia care gândesc astfel sunt tot mai mulţi şi, unde mai pui că, sunt şi mai puţin educaţi. Iar aceştia mai au o calitate: sfidarea. Iar sfidătorul este unul fără cap. Că şi aici trebuie să ştii cum să sfidezi. Dar, bineînţeles, sfidătorul fără cap este un tăntălău.
Dragul de el! De regulă, tăntălăul ignoră, este infatuat, nu dă ascultare nimănui, este omul care crede că lui i se cuvine orice şi oricând. Mulţi nu-şi prind mintea cu el că „are mintea hodinită”. Sigur că te mâhneşte atitudinea lui, te doare că-i tăntălău, te întrebi în repetate rânduri cât se mai poate aşa? Şi treci mai departe murmurând printre buze, ca pentru tine, „cum pot fi unii chiar aşa?”. Ei, şi pot. Dar până o dată când ceasul lui Doamne, Doamne zice: Stop! Pân-aici! Ia, să-i arăt că mai e şi dreptate. Şi, în diferite circumstanţe neplăcute unora, din păcate, se face dreptate altora. Nu, nu este o bucurie. Nu. Să nu credeţi că mă bucur de necazul cuiva. Constat doar că „Fiecare pasăre pe limba ei piere”.
Cu toate că tăntălăul este clar vinovat, apare vulpea care nu ajunge la struguri. Şi nu numai că sunt acri, dar sunt şi mult prea sus pentru ea. Şi pentru că nu reuşeşte ce şi-a pus în gând, zvârle mâţa în curtea vecinului. Dar, vecinul se pare că are mai multă minte, cunoaşte intenţiile şi procedează în consecinţă.
Aşadar, oameni buni, ducem lipsă de discernământ. Nu facem diferenţa între lege şi tocmeală. Nu facem diferenţa între ce pot şi ce mi se cuvine, între ce dau şi ce pretenţii am.
Discernământul
Nu ştiu cât de mult apreciaţi dumneavoastră învăţâmântul şi pe dascăli. Nu ştiu cât de mult cunoaşteţi sistemul şi cât de mult ştiţi ce generaţii vin. Îndrăznesc a spune că problema salariilor pare a avea rezolvare, dar „revenirea” în educaţie a celor 7 ani de-acasă nici vorbă.  Nu vom putea avea un sistem de învăţământ dacă suntem sfidaţi. Nu vom putea să-i învăţăm nimic dacă părinţii lor nu-i învaţă.
Păcat că sunt din ce în ce mai mulţi cei care primesc de la stat legi favorabile şi bani pentru nimic. Păcat, pentru că avem de suferit cu toţii şi, mult timp de-acum înainte.
Cred că ar fi bine să primim legi şi pentru noi, oamenii cu şcoală care vrem să facem ceva cu tinerii ţării noastre. Noi nu avem nimic pentru noi. Noi nu ne putem apăra cu nimic în faţa tăntălăilor şi a vulpilor. Noi citim cărţi, dăm examene peste examene, ne gândim la viitorul tuturor şi, când e vorba de drepturi
n- avem, ce ne trebuie nouă?
Asta e!
Asta e ţărişoara noastră.
Ăştia sunt oamenii.
Dar, speranţa moare ultima!