Timpul care curge

Timpul fizic se scurge ireversibil. Nici măcar secunda nu o mai poţi întoarce înapoi. De aceea orice clipă este extrem de importantă, atât pentru dimensiunea terestră a existenţei noastre, cât mai ales pentru viaţa duhovnicească. Împărţim săgeata timpului în secunde, minute, ore, zile … ani şi observăm cum timpul trece necruţător pe lângă noi, adăugând ani la viaţa noastră şi aducând cu sine schimbări de diferite feluri. De aceea timpul nu iartă pe nimeni şi oamenii socotesc neîncetat realizările şi nerealizările în funcţie de trecerea acestuia. La trecerea încă unui an omul se bucură, se manifestă zgomotos în dorinţa de a uita, de a alunga din minte adevărul că orice clipă scursă din viaţă este încă un pas spre moarte. Trecerea timpului, dacă este gândită serios, aduce fiori asupra majorităţii oamenilor. Cei care se străduiesc să trăiască pe placul lui Dumnezeu s-au rugat şi la această trecere, în noaptea dintre ani, mulţumind lui Dumnezeu pentru realizări, pentru ajutorul dat în încercări şi rugându-L să îi ajute în noul an. Însă, pentru majoritatea dintre noi, care trăim impregnaţi de duhul lumesc, curgerea ireversibilă a timpului este o tristă invitaţie la moarte! Însă, viaţa duhovnicească ne oferă o altă perspectivă asupra trecerii timpului.

Dumnezeu este Acelaşi
Timpul liturgic ca şi cel duhovnicesc este ciclic. Ne întoarcem mereu către aceleaşi praznice în care ne însoţim cu Hristos în ceea ce înseamnă evenimentele majore ale vieţii Sale pământeşti. Însă această prăznuire an de an a aceloraşi sărbători ne arată, printre atâtea alte semnificaţii că Dumnezeu este pretutindeni cu noi, că El ne călăuzeşte fiecare pas prin viaţă şi de aceea trecerea secundelor, zilelor, anilor, semnifică pentru noi o invitaţie la veşnicie. Este o invitaţie la fericita veşnicie pe care Hristos o numeşte atât de frumos „nuntă” în Parabola nunţii Fiului de Împărat. Această nuntă este continuă şi bucuria este nesfârşită pentru că fără de început şi fără de sfârşit este Împărăţia lui Dumnezeu.
Însă, din nefericire acestei chemări făcută de Dumnezeu cu dragoste, noi îi răspundem cu nepăsare, cu maximă indiferenţă. Veşnicia punctează necontenit existenţa noastră efemeră prin aceste chemări la mântuire, fie că sunt exprimate prin glas de clopot, sau de toacă, prin îndemnul unui preot sau al unui prieten, prin cuvântul însuşi al Evangheliei. „Cine are urechi de auzit, să audă!”.
Faptul că avem posibilitatea să ne întoarcem mereu la Acelaşi Dumnezeu care ne aşteaptă cu braţele deschise este o mare binecuvântare. Dacă şi noi căutăm veşnicia, măcar prin fărâmituri de gânduri sincere dăruite lui Dumnezeu din când în când, atunci putem găsi, fie şi în ultima clipă, haina potrivită pentru a intra la nunta Fiului de Împărat. Fie că răspundem Domnului prin cereri, prin întrebări sau nedumeriri, acestea se numesc rugăciuni atâta timp cât sunt adresate Lui, cu sinceritate. Atunci orice trecere a timpului va căpăta alte semnificaţii devenind conştienţi, aşa cum frumos spunea părintele Arsenie Papacioc, că într-o clipă putem dobândi veşnicia şi orice suspin poate fi o rugăciune.