Toate la timpul lor

Cât suntem de conştienţi că totul are un timp? Că nimic nu putem face când vrem noi, ci totul se petrece atunci când trebuie? Unora dintre noi, sigur că, viaţa le-a demonstrat că trebuie să fim răbdători, că totul are un rost şi că nimic nu se întâmplă doar când vrem noi, ci atunci când trebuie. Da, aşa zice bunica mea, şi acum şi din totdeauna, „ Toate la timpul lor.”
Viaţa sigur a învăţat-o asta. Viaţa, sigur, ne învaţă şi pe noi. Nu ai cum să ştii când eşti tânăr, naiv, novice toate câte ale vieţii vor fi şi vor mai fi. Atunci ai impresia că totul este posibil şi că totul trebuie să se petreacă după bunul tău plac. Nu înveţi decât după ce suferi, că timpul le rezolvă pe toate.
Am fost învăţată că e bine să taci. Am tăcut. Am fost învăţată că e bine să „pleci” capul. Am „plecat”. Am fost învăţată că dacă poţi ajuta, ajută. Am ajutat. Am fost învăţată că trebuie să trăieşti cu oamenii şi să faci ce poţi pentru a fi bine. Toate  acestea le-am văzut acasă, le-am aplicat în viaţa mea de până acum. Uşor nu este. Sigur că ştim de ce nu este uşor. Pentru că lumea este de foarte multe feluri. Pentru că fiecare îşi vede doar interesul personal. Şi e păcat. Dar nu putem schimba nimic. De foarte multe ori m-am întrebat de ce tac? De ce ajut? De ce nu spun nu? Pentru că nu pot. Pentru că, din păcate, de cele mai multe ori gândesc cu sufletul. Ceea ce mă alină însă, este faptul că mi s-a demonstrat că timpul le rezolvă pe toate, că bunica are dreptate: „toate la timpul lor”.
Fie-n car, fie-n căruţă, fie-n turnul bisericii, fie-n ceas de aur, timpul e acelaşi. Se scurge la fel pentru toţi. Şi tuturor ni se demonstrează că el le rezolvă pe toate. Câţi dintre noi nu ne facem luntre şi punte să rezolvăm marea cu sarea. Câţi apoi nu stăm şi analizăm retrospectiv totul, concluzia fiind, uite ce frumos s-a rezolvat şi cât ne-am agitat? Dar, aşa trebuie să fie. Aşa se rânduiesc toate.
Albert Einstein spunea că „timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în acelaşi timp”. Pentru unele trebuie să ai răbdare, pentru altele nu. Altele vin mai repede chiar decât ţi-ai fi imaginat. Sau chiar poate nici nu mai sperai că s-ar mai putea rezolva.
În zilele acestea am primit câteva dovezi că nu e nimic nici întâmplător, nici nerăsplătit. Graţie educaţiei primite acasă, am fost răsplătită pentru faptele cu care am încântat pe cineva. Mie mi s-a părut că fac ceva ce stă în firea lucrurilor. Nici nu puteam să realizez că nu aşa trebuie sau, mai mult, că sunt oameni care nu gândesc aşa ca mine. Spre mirarea mea, da, oamenii nu mai pun preţ nici pe oameni, nici pe gesturi.
În nesfârşita alergare după multe nimicuri, atunci când mai dăm dovadă de omenie suntem totuşi răsplătiţi. Răsplată care este atât a noastră cât şi a celor care au sădit în mintea noastră educaţia omeniei. Pentru asta le mulţumesc şi, mai mult decât atât, de fiecare dată când mi se spune că am făcut un gest frumos prin care am demonstrat prietenie şi omenie adevărată mă gândesc la părinţii mei şi-mi spun: aşa m-au crescut. Şi mă mai gândesc că timpul începe să-şi arate roadele muncii a generaţii întregi. Şi, odată cu el, şi mâna Domnului.
Acum, în prag de sărbători, Dumnezeu aduce gând bun, timp tihnit şi îndelungat pentru a ajunge în eternitate. Pentru că „timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc, dar, pentru cei care iubesc, timpul este o eternitate.”
În eternitate, să rânduiască Dumnezeu, Bucuria Naşterii, pentru a fi buni şi recunoscători întru-totul.