Un nou început... O nouă revedere... Noi speranţe...

Adiere de vânt.  Frunze uscate. Colorate.  Struguri care dau în pârg. Copii nerăbdători şi dascăli curioşi. Toamnă. Da, este din nou toamnă! Puţin rece, puţin umed, puţin veşted. Acesta este anotimpul care reuneşte la infinit dascăli şi copii deopotrivă pregătiţi să păşească împreună pe drumul spre iniţiere, spre maturitate, spre zborul către înalt. Cu fiecare început de şcoală noi, dascălii, redevenim copii, lucru care ne menţine tineri până la adânci bătrâneţi. Suntem tineri pentru că noi nu mergem la serviciu, noi mergem la şcoală. Mergem la şcoală să învăţăm. Să-i învăţăm pe alţii şi pe noi. Îi învăţăm să fie oameni, să reuşească în viaţă, să răzbată în lumea pe care ne-o dorim mai bună, să ştie ce este bine şi ce este rău, îi învăţăm să viseze, să asculte, să fie ascultaţi, să zâmbească pentru a primi înapoi zâmbete. Toate acestea pentru că, aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, „Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac figuri fără viaţă, dar educatorul lucrează chip viu; uitându-se la el se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu.”

Mai mult decât profesor
Ne tot întrebăm ce ne mai ţine în ziua de azi în învăţământ. Tinereţea cred? Că de bunăstare materială nu poate fi vorba. Tinereţea, cu certitudine, pentru că ea însăşi aduce speranţa în educaţie. Ce poate fi mai frumos decât faptul că păşim în fiecare toamnă alături de copii pe poarta şcolii, în pas cu tinereţea lor, cu voluptatea lor, cu dragostea lor, cu speranţa lor în viaţă. Iar nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să păstrăm ritmul. Să trăim alături de ei. Să fim zilnic dascălii lor, pedagogii lor, psihologii lor şi, de ce nu, părinţii lor. Noi nu putem să fim doar profesori nici măcar o zi. Fiecare profesor însumează în sufletul său severitate, drăgălăşenie, ironie, încredere, putere, forţă. Râdem alături de ei, suferim, îi încurajăm, iar apoi, la sfârşitul unui ciclu de învăţământ, ne ştergem lacrimile. Lacrimi de bucurie şi de tristeţe. Suntem bucuroşi că i-am iniţiat în tainele materiilor pe care le predăm, pregătiţi fiind pentru examenele vieţii, tristeţea însă, ne copleşeşte. Simţim cum parcă se rupe ceva din noi şi o bună bucată de timp trăim cu melancolia fiecărui chip care a crescut sub ochii noştri.

Ne dorim prea mult?
Nu ne dorim altceva decât să-i facem oameni. Să pornească în viaţă cu aripile deschise şi să privească spre lume cu încrederea şi cu speranţa sădite în sufletele lor de noi, dascălii. Dăruirea, speranţa, demnitatea şi nobleţea să le fie cuvinte de căpătâi pentru a putea purta şcoala  în inimă şi pe dascălii ei în gând. Fiecare dintre noi îşi doreşte ca lăstarele ce şi-au format rădăcinile în şcoală să bucure lumea, să se bucure pe ei şi, nu în ultimul rând, pe Dumnezeu. La fiecare început de an şcolar, dorinţa noastră cea mai mare este ca la finalul anului să fim mulţumiţi de oamenii pe care Dumnezeu ni i-a încredinţat.