Un timp prea scurt

 De foarte multe ori ne gândim, pe bună dreptate, că timpul curge prea repede şi că, în această scurgere rapidă a vremii nu mai găsim răgazul necesar pentru a ne bucura de viaţă. Să fie oare adevărată teoria elaborată acum câţiva ani de zile, care spune că timpul fizic se comprimă şi el şi, în consecinţă, ziua nu mai este de 24 ore? Aproape că tinzi să crezi o astfel de presupoziţie văzând iuţimea trecerii timpului. De asemenea, ştim că dimensiunea psihologică a timpului, care nu are parametrii fizici de măsurare, se modifică în funcţie de intensitatea trăirilor sufleteşti. Însă, acum când vin unii cercetători să ne spună că noi nu avem nici măcar suflet, că totul este o înşiruire de reacţii chimice în organismul nostru, te gândeşti că şi această modalitate de măsurare a timpului cade sub incidenţa îndoielii. Că ziua este deocamdată de 24 de ore, iar ora de 60 de minute este un adevăr pe care nicio teorie ştiinţifică nu a reuşit să îl doboare, la fel cum sufletul uman se vede manifestat în viaţa fiecăruia dintre noi în diverse moduri. Însă, timpul totuşi zboară parcă prea repede!
Cred că răspunsul la întrebările legate de trecerea timpului se află altundeva, nu în instrumentele de măsurare a acestuia, ci în felul în care ne petrecem timpul. Alergăm foarte mult, alergăm prin viaţă, fără a ne mai opri, aproape deloc pentru a ne împărtăşi de adevăratele motive de bucurie. Ne grăbim să trecem prin viaţă şi o trăim superficial pentru că, materialitatea vieţii, orice am zice ţine de suprafaţă, iar adâncimea de spirit. Însă, de dragul acumulărilor materiale suntem dispuşi să sacrificăm multe: relaţia cu Dumnezeu, cu familia, viaţa spirituală în ansamblul ei. Încotro aleargă oamenii aceştia? Întrebarea „Micului Prinţ” este perfect justificată şi astăzi, ca şi răspunsul de altfel: „nici ei nu ştiu unde”. Fuga nebună după acumulări de tot felul este întreţinută de false idealuri şi dorinţe care îl transformă pe om într-o fiinţă avidă de cât mai multă materialitate.

Viaţă în Hristos
Mi se pare interesant faptul că în această fugă, oamenii depăşesc viteza cu precădere înainte de marile praznice, în special de Înviere şi de Naşterea Domnului. Aşa cum se întâmplă de altfel şi cu prilejul marilor evenimente din timpul vieţii: naşterea, botezul sau cununia. Fastul şi mesele încărcate dau, în viziunea omului mercantilizat adevărata valoare a evenimentelor respective. Rugăciunea sau valoarea spirituală a actului în sine au devenit de câtăva vreme aspect secundare.
În ceea ce priveşte Crăciunul, „spiritul” acestuia a fost transformat într-un spectacol aproape grotesc al fugii după cadouri. Ce să îi iau? Oare va fi mulţumit sau va strâmba din nas? Înşişi micuţii ştiu că de Crăciun vine Moşul şi … atât. Iisus născut în iesle pentru mântuirea noastră? Sfânta Liturghie măcar în prima zi a praznicului? Prea greu şi oarecum desuet. Brăduţul luminat, cadourile primite şi eventual un colind, dacă se poate cât mai laicizat, un colind fără de Dumnezeu, sunt componente suficiente ale sărbătorii. Pentru creştini, totuşi, de Crăciun S-a născut Domnul Hristos şi acesta este cel mai important lucru. Cum să ne bucurăm duhovnioceşte de naşterea Sa constituie de asemenea esenţa sărbătorii. Altfel, alergăm nebuneşte, trecem pe lângă marile praznice an de an, precum pe lângă viaţă fără să ştim pentru ce trăim şi ce prăznuim uitând că undeva, cândva, trebuie să şi murim. Poate tocmai teama obsesivă de moarte ne îngroapă încă din timpul vieţii în materialitatea lucrurilor pe care ne dorim să le acumulăm. Atunci, într-adevăr timpul trece mult prea repede şi ajungem să ne întrebăm în momente de luciditate, de sinceritate sau de suferinţă pentru ce am trăit în viaţă. Avem încă şansa să trăim şi să ne bucurăm în Hristos, de Hristos Cel ce S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă din Betleem tocmai pentru ca noi să nu ne irosim viaţa într-o goană inutilă după lucruri pieritoare.