Vă mulţumim!

Mai demult bunul simţ nu era o floare rară şi acesta îl îndemna pe orice om să mulţumească celui care i-a făcut un bine, care l-a îndrumat la un moment dat, i-a dat un sfat, sau l-a ajutat. „Mulţumesc frumos”!, sau „îţi mulţumesc!” sunt cuvinte pe care se cuvine să le adresezi şi lui Dumnezeu, în rugăciune, şi omului. Mulţumirea sau recunoştinţa este o floare rară – aşa glăsuieşte o zicală de-a noastră şi cât adevăr amar cuprinde ea! Mulţumirea şi recunoştinţa vin dintr-o inimă smerită, o inimă bună care ştie, recunoaşte şi apreciază ajutorul primit. Mulţumirea vine din respectul pe care se cuvine să îl ai îndeobşte faţă de orice om, cu atât mai mult faţă de binefăcătorul tău şi mai ales faţă de Dumnezeu. Lui se cade să îi mulţumim necontenit şi motive sunt suficiente, fiecare dintre noi putând să le descopere în adâncul inimii sale.
Se pare însă că, într-adevăr, proverbul are prea mare dreptate şi recunoştinţa nu este o floare rară, ci e pe cale de dispariţie. Mai mult decât atât, nu numai că buna-cuviinţă de a mulţumi dispare, dar ferească Bunul Dumnezeu de o cât de mică greşeală, sau presupusă greşeală. După ce omul primeşte ajutorul, el nu se mai mulţumeşte cu atât şi nu crede că este normal să mulţumească pentru atât. Nemulţumitorul vrea ca binefăcătorul său să facă ceea ce el îi va spune. Dacă nu, atunci vor urma reproşurile şi astfel mulţumirea va fi înlocuită cu jignirea, cu lipsa de apreciere, cu nerecunoştinţa.
Cât de tristă este această realitate pe care, poate, mulţi dintre noi am trăit-o, am simţit-o, atât ca binefăcători, cât şi ca nemulţumitori. Neştiinţa şi neputinţa de a mulţumi atunci când este cazul au invadat lumea.   
Mai mult, se pare că lipsa de recunoştinţă se transmite „genetic” din generaţie în generaţie. Nerecunoscătorul ajunge să se comporte faţă de cel care i-a oferit ajutorul ca şi cum acesta din urmă ar fi obligat să îl ajute.

Pilda Domnului Hristos
Pentru orice creştin Domnul Iisus Hristos ar trebui să fie o pildă vie de urmat. Cât de mulţumitori au fost contemporanii Săi cu Cel care a vindecat mulţimi de bolnavi, cu Cel care
le-a netezit lor şi nouă tuturor calea către Împărăţie, cu Cel care a făcut atâtea minuni în mijlocul lor? L-au dat spre moarte! Şi atunci, la ce se poate aştepta creştinul atunci când este nedreptăţit? Poate nu la moarte fizică, dar la „omorâtori” duhovniceşti se poate aştepta din belşug. Din păcate! Putem spune că „aşa-i omul!”?
Nicidecum, pentru că omul nu-i aşa, întrucât Dumnezeu nu l-a făcut aşa. Omul ajunge de nerecunoscut şi de aceea nu poate fi recunoscător, de bună voie. Şi atunci ce poţi face? Nici să te amărăşti tot timpul din pricina nerecunoştinţei celor din jur nu este o soluţie. Gândul şi cuvântul de aur vin tot de la Mântuitorul Hristos: „iartă-le lor păcatul că nu ştiu ce fac!”. Până la urmă, noi nădăjduim în răsplătirea faptelor bune la Dreapta Judecată a lui Hristos şi aceasta va fi cu atât mai deplină cu cât vom şti să primim jignirile, nedreptăţile şi lipsa de recunoştinţă a celorlalţi cu demnitate şi în gând de rugăciune. „Doamne, iartă-le lor păcatul căci nu ştiu ce fac”!