Vechi şi nou

Nu cu mult timp în urmă m-a întrebat fetiţa mea de ce lucrurile vechi sunt mai bune. Ce răspuns să-i fi dat? I-am spus că lucurile vechi sunt mai frumoase.
Cred că întrebarea m-a preocupat apoi ceva mai mult. De ce m-a întrebat lucrul acesta? A văzut că, atât eu, cât şi apropiaţii mei avem un interes deosebit pentru obiectele vechi. Dar nu numai pentru obiecte. Şi pentru obiceiuri şi tradiţii. Şi pentru vorba „de demult” şi nu în ultimul rând pentru portul popular.
Acum ceva vreme întreba un reporter pe un om al satului: „ De ce
v-aţi îmbrăcat aşa de frumos?” . Răspunsul a fost simplu: „ Nu m-am îmbrăcat frumos, aşa e portul nostru”. Da, aşa e portul nostru românesc: frumos, simplu, curat, vesel. Toate acestea transmit căldură sufletească, grijă pentru aspectul exterior şi interior, pentru că haina pe care o purtăm arată starea noastră interioară. Să nu se înţeleagă cumva că doar „ haina îl face pe om”. Alcătuiala portului popular românesc are identitate proprie. Fiecare zonă se identifică prin unele trăsături specifice. Sigur că toate au originalitate şi simbolistică.  Pentru noi, ardelenii, portul nostru este cel mai frumos, dar nu numai. Toate sunt deosebite.

Frumuseţea din suflet
Portul popular este considerat un element important în conturarea aspectelor de civilizaţie ale unui popor. Forma, croiul, ornamentele, cromatica, utilitatea pieselor portului popular contribuie la  definirea specificului etnic.
Alături de portul popular, locuinţele şi obiectele folosite în vechime formează o cunună a gândirii noastre străvechi. Toate obiectele gospodăriei şi ale interiorului caselor erau făcute cu migală şi cu suflet. Era exclus gândul obiectelor făcute doar pentru comerţ, pentru îmbogăţire rapidă. Poate de aceea acuma, în era globalizării, când am ajuns la saturaţie cu noul şi ultranoul simţim nevoia întoarcerii în timp. Şi cum putem mai bine decât prin reînvierea trecutului, şi de fapt, a frumosului pur şi simplu.

Frumuseţea este tradiţie vie
Ştiu că o casă în care predomină arhitectura veche, în care obiectele sunt predominant din lemn, în care feţele de masă sunt ţesute la război mă face să mă simt mai bine, mai încântată sufleteşte. Acolo simţi adevărata dragoste pentru om.
Obiceiurile şi tradiţiile noastre sunt unice. Dansurile, horele, sârbele, învârtitele exprimă bucuria comuniunii dintre oameni. Doinele de dor, de jale, de cătănie le întâlnim doar la noi. Doar românul ştie să-şi exprime sentimentele aşa de frumos. Doar românul are cuvântul „dor”: dor de mamă, dor de tată, de casa părintească, de copii, de pietrele de pe uliţă, de poarta şurii, de sunetul clopotului care cheamă la Sfânta Liturghie, sau care anunţă trecerea în lumea fără dor a celor pe care-i cheamă Domnul la El, mai repede sau mai târziu, sau clopotul care, în toiul verii, alungă norii prevestitori de vreme rea. Niciunde clopotul nu sună ca la tine acasă. Pentru toate acestea am inventat cuvântul „dor”. Nu-l putem explica şi nici traduce.
Toate acestea le-am învăţat acasă şi pentru că am crescut cu ele m-am străduit să-i învăţ şi pe alţii şi să le trezesc şi altora plăcerea jocului românesc şi frumuseţea portului nostru popular.
Cu ajutorul unor colegi de-ai mei şi nu numai, am închegat o echipă de dansuri la şcoala unde mi-a fost hărăzit să ajung profesoară şi  am realizat costume populare cu care ne mândrim deopotrivă copii, părinţi, bunici şi dascăli.
Tot la şcoala noastră elevii sunt învăţaţi să preţuiască şi să restaureze vechile obiecte din lemn pe care le mai găsesc prin gospodăriile şi podurile caselor.
Aşadar, draga mea fetiţă, iată de ce lucrurile vechi sunt mai bune.
Sunt simple, frumoase, calde.
Dragă cititorule, cu puţina mea experienţă de viaţă, îmi permit să te sfătuiesc: Nu ocoli FRUMOSUL!