Viaţa ca rugăciune

Rugăciunea după cum ştim este făcută de către un credincios atât în „cămara sa”, adică în intimitate, cât şi în public, adică în locaşul Domnului. Rugăciunea, întrucât ne uneşte cu Dumnezeu în cel mai deplin sens al cuvântului, este rostită cu buzele, cu mintea, sau cu inima de către cel care caută prezenţa lui Dumnezeu, cel care vrea să îi simtă mângâierea şi purtarea de grijă. Unde ne putem ruga? Este o întrebare pe care ne-o punem frecvent. Locul pe care îl alegem pentru rugăciunea particulară nu exclude nicidecum datoria noastră de a participa la cultul divin public săvârşit în biserică. Fireşte că locul rugăciunii publice este, cu unele excepţii, Casa Domnului, Biserica. Spun cu unele excepţii deoarece comunitatea credincioşilor poate participa în frunte cu preotul la rugăciunile săvârşite în comuniune şi în alte locuri, cum se petrece de pildă cu ocazia praznicului Bobotezei, sau la diferite te-deum-uri. Întrebarea vizează însă în mod special rugăciunea particulară. Unde îmi pot rosti eu rugăciunea mea? Mântuitorul Hristos le răspunde sfinţilor apostoli şi nouă la această întrebare: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 6). Chiar dacă rugăciunea particulară poate fi făcută oriunde ea nu trebuie să se transforme într-un spectacol prin care să vrem atragerea privirii şi a atenţiei celorlalţi asupra noastră.

Rugăciunea de toată vremea
Locul cel mai adecvat, însă, în care putem rosti rugăciunea este mintea noastră şi de aici, prin pogorârea ei în inimă, ca o etapă a rugăciunii desăvârşite se iveşte rugăciunea rostită în inimă. Aici, în acest locaş tainic îi putem aduce oricând rugăciune lui Dumnezeu, de laudă, de mulţumire sau de cerere. Străduinţa
noastră în rugăciune ar trebui să fie aceea de a ne perfecţiona, de a ne ruga cu mintea în inimă, pentru a putea ţine mintea cât mai mult la Dumnezeu şi în Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să avem o atenţie sporită şi cunoscând faptul că mintea noastră nu poate stărui prea mult timp într-o rugăciune care conţine multe cuvinte, sfinţii părinţi isihaşti, care au fost preocupaţi de dobândirea rugăciunii neîncetate ne recomandă pentru aceasta folosirea unui text scurt ca rugăciune. Cea mai cunoscută şi cea mai folosită rugăciune este „rugăciunea lui Iisus”, „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Pe lângă aceasta ni se spune că putem folosi ca rugăciune „scurtă” şi versete din Sfânta Scriptură, versete care sunt mai aproape de inima noastră, sau care se potrivesc anumitor situaţii. O predispoziţie a existat şi există în acest sens asupra versetelor din Psalmii lui David.
Aceste scurte rugăciuni pot fi rostite de către fiecare dintre noi, în mod repetat, de mai multe ori întrucât mintea poate fixa mai uşor cuvintele rugăciunii în inimă. Această rugăciune, sau acest mod de a practica rugăciunea este numit de părintele Teofil Părăian de la mănăstirea Brâncoveanu „rugăciunea de toată vremea” sau „rugăciunea cu care se mântuiesc călugării”. Ea nu exclude datoria fiecăruia de a avea un program de rugăciune acolo unde spunea Mântuitorul Hristos, în „cămara” noastră. Rugăciunea lui Iisus este uşor de rostit cel puţin cu buzele şi cu mintea şi pentru că ea este„mobilă” în sensul că poate fi rostită oriunde.
Însă, înainte de toate acestea preocuparea noastră trebuie să fie aceea de a-i dărui lui Dumnezeu cât mai mult din gândurile noastre, din preocupările noastre zilnice, de toată vremea, să îi dăruim viaţa noastră şi să ne transformăm de fapt viaţa într-o rugăciune.