Virtutea smereniei

Pentru orice creştin smerenia s-ar cuveni să fie o virtute de căpătâi deoarece prin  aceasta ne este dat să ne cunoaştem locul, să ne trăim viaţa şi să urmăm  calea mântuirii fără a greşi faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Smerenia, din păcate, nu mai este o virtute „pe placul” nostru, nu mai este starea pe  care să dorim tot timpul să ne-o însuşim. Cel smerit are deschisă întotdeauna inima şi întreaga sa fiinţă pentru a primi binecuvântările lui Dumnezeu  pentru că îşi va recunoaşte întotdeauna micimea în faţa Lui. De ce este  necesară smerenia? Pentru că starea de umilinţă şi de modestie pe care ni le  induce aceasta se opun unuia dintre cele mai grele păcate, căpetenia tuturor relelor care l-a scos pe Lucifer din comuniunea cu Dumnezeu şi anume  mândria. Această patimă este cu atât mai gravă cu atât mai mult cu cât cel  mândru nu va fi în stare niciodată să recunoască starea în care se află pentru  că, i se pare lui, nu greşeşte niciodată. În duhul mândriei fapte personale care sunt de o gravitate foarte mare şi care pun în pericol comuniunea cu  Dumnezeu şi cu semenii sunt judecate cu foarte mare indulgenţă, ele putând fi privite de cel mândru chiar ca fapte de mare cinste. Pe lângă faptul că se  opune mândriei, smerenia este o virtute esenţială creştinului pentru că Însuşi  Mântuitorul ne îndeamnă să ne-o însuşim: „Luaţi jugul Meu asupra voastră  şi vă învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Şi  cum putea să fie altfel decât smerit Cel ce a primit să ia chip de rob pentru  mântuirea noastră, Cel ce din dragoste pentru om S-a făcut ceea ce nu era  îmbrăcându-se în materialitatea lumii? Cel smerit, în adevăratul sens al  cuvântuluis e face următor al lui Hristos şi pentru că în smerenia sa devine  tot mai mult sărac cu duhul, devine gol de păcate făcând loc virtuţilor să intre în inima sa şi prin ele luminii celei dumnezeieşti.

Mintea care discută cu Dumnezeu
Părintele Arsenie Boca spunea că noi avem „mintea care discută cu  Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie”, aceasta fiind de fapt atitudinea  celui mândru care se crede îndreptăţi în tot ceea ce face, în toate greşelile lui  şi îşi găseşte argumente chiar şi înaintea lui Dumnezeu. Părintele Teofil  Părăian comentând cele spuse de părintele Arsenie Boca spune că „dacă am  avea mintea care se supune lui Dumnezeu am avea smerenie în gânduri şi  am fi ridicaţi din robia cugetului, că nu ne-ar mai lăsa Dumnezeu la mintea  noastră, ca să ne lovim de noi înşine şi de nepăsarea noastră şi de neştiinţa  noastră şi de răutatea noastră”. Dar, cum să ne smerim? Această întrebare şi-a pus-o şi sfântul Siluan Athonitul care, însă, în sfinţenia lui avea mintea în  Dumnezeu şi orice nelămurire primea răspuns tot de la El. La această  întrebare plină de adâncime teologică Dumnezeu i-a spus: „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. „Mare lucru este a învăţa smerenia lui Hristos. Ea  face viaţa mai uşoară şi fericită şi totul devine dulce inimii. Numai celor  smeriţi li se descoperă Domnul prin Duhul Sfânt, dar dacă nu ne smerim nu  vom putea vedea pe Dumnezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea  Lumina”. Aceasta este învăţătura pe care ne-o pune sfântul Siluan înainte,  sfântul care s-a bucurat de vederea luminii dumnezeieşti şi care a marcat atât de adânc spiritualitatea ortodoxă a secolului XX. Este foarte important ca  mintea noastră să se supună Domnului pentru că astfel poate accepta  lucrarea Lui, providenţa sa asupra întregii creaţii. Este uimitor şi în acelaşi  timp paradoxal faptul că omul smerit care se supune fără cârtire lui  Dumnezeu trăieşte plenitudinea adevăratei libertăţi. El simte în fiinţa sa ce  înseamnă darul sacru al libertăţii atunci când îşi „abandonează” viaţa în  mâinile purtării de grijă ale lui Dumnezeu şi astfel în urma supunerii omul  dobândeşte libertate deplină şi veşnică pe când în urma satisfacerii patimilor  şi a trăirii într-o înşelătoare libertate omul devine rob, supus acestora şi unui  lanţ vicios din care poate ieşi doar... supunându-se cu întreaga făptură lui Dumnezeu.