Zilele nunţii

Nunta nu este o petrecere la sfârşitul căreia se împart, mai nou, plicuri pentru a fi umplute de participanţi cu bani. Aceea este pur şi simplu o petrecere la care sunt prima oară aniversaţi mirele şi mireasa. Nunta lor începe cu Taina Căsătoriei la care au fost încununaţi spre bucurie şi jertfire în şi pentru familie. La nuntă li se cântă mirilor „Isaie dănţuieşte…” îndemnând la bucurie şi sărbătoare a iubirii, tot mai bogată în fiecare zi. Nu va fi suficient ca cei doi să îşi mărturisească o dragoste „ca în prima zi”. Mirele şi mireasa care au pornit la Nunta vieţii de familie cu dragoste vor înfrumuseţa mereu iubirea lor cu răbdare, cu înţelegere, cu credinţă şi credincioşie, şi mai ales cu prunci, crescuţi şi ei în iubire de oameni şi de Dumnezeu.

Întâi dansul şi apoi mucenicia?
În rânduiala slujbei Nunţii se cântă la un moment dat îndemnul la veselie „Isaie dănţuieşte…” urmat de îndemnul la mucenicie „Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit…”. Desigur aceasta nu înseamnă că după petrecerea de nuntă vor urma cele mai grele şi negre zile, în care trebuie să te târăşti pe brânci pentru ca celuilalt să-i fie bine. Dansul şi mucenicia vor fi trăite cu înţelepciune în fiecare zi a nunţii, iar nunta începe cu ziua aceea cu rochia albă şi cu slujba Tainei, continuând până în veşnicie. Pentru ca şi viaţa acesta şi cea viitoare să fie în lumină, mirele şi mireasa nu-şi vor despărţi drumurile încât unul să dănţuiască în viaţa de familie, iar celălalt să mucenicească. Ci, „la bine şi la greu”, îşi vor îmbogăţi casa lor cu adevărată împreună-petrecere a tuturor zilelor, a tuturor bucuriilor, a tuturor necazurilor, a tuturor lacrimilor, a tuturor zâmbetelor.

„Mâniaţi-vă, dar pe rând!”
Între greutăţile de fiecare zi este greu să trecem mereu cu pace şi atunci omul se mai tulbură şi răbufneşte. Când responsabilitatea unuia creşte şi trebuie să cuprindă în ea o soţie sau un soţ, apoi copiii, apoi chiar proprii bătrâni neputincioşi care odată ţi-au dăruit puterea lor, atunci sunt momente când greul creşte. Dar în faţa atâtor momente de cumpănă un călugăr îndemna astfel pe doi miri: „Mâniaţi-vă, dar pe rând!”. Ca unul să poată să descarce desaga durerilor, iar celălalt să poată să mângâie. Până când? Până la moarte. Acesta este secretul căsniciilor fericite: plecarea la drum din dragoste şi nu din alte motive, în curăţie şi rânduială creştinească, ducerea sarcinilor pe rând, ca să nu obosească nici unul de prea mult greu.

Rânduiala creştinească
Unii dintre noi am uitat să trăim creştineşte fiecare zi, şi cu atât mai mult am uitat cum se porneşte creştineşte în căsnicie. Facem probe unii cu alţii, de parcă am fi maşinării nu oameni, vrând să vedem dacă celălalt funcţionează conform dorinţelor noastre. Sau probăm pe celălalt ca şi cum ar fi un animal care trebuie să răspundă la anumiţi stimuli într-un anume fel, iar dacă nu îmi convine îl vând la altul. Oamenii nu trebuie probaţi ca maşinile, ca animalele sau ca hainele, pentru că noi suntem coroane ale creaţiei dumnezeieşti care ar trebui să se ridice mult deasupra limitărilor animalice. Într-o căsnicie nu este cel mai important să te înţelegi la pat, ci să te înţelegi. Dar înţelegerea vine din dragoste, iar dragostea trece peste defecte descoperind cu tot dinadinsul calităţile. Sunt calităţi care întrec mult în frumuseţe mărunţişurile cu care cred unii oameni că se umple căsnicia. Când se înţelege că în familie nu trebuie să conducă nici el, nici ea, ci dragostea lor şi Dumnezeu, atunci balanţa amănuntelor care alcătuiesc fericirea se mută pe greutatea calităţilor sufleteşti. Casă de piatră tuturor celor căsătoriţi sau care se vor căsători, iar Piatra să fie Hristos.