60 de ani de la „Procesul Biserica Neagră”

Comunitatea Bisericii Negre va prezenta astăzi, de la ora 16.00, în incinta lăcaşului de cult, portretul sculptat al prim-preotului Dr. Konrad Mockel (foto) şi placa comemorativă pentru victimele „Procesului Biserica Neagră”, din 1958, între ai cărui condamnaţi, din motive politice, a fost şi prim-preotul Dr. Konrad Mockel.
Prezentarea va avea loc cu prilejul vizitei la Biserica Neagră a participanţilor celui de-al XXIII-lea Congres al Inter-Asso, organizaţie care reuneşte asociaţiile foştilor deţinuţi politici din Europa de Est. Gazda congresului, care a început în 24 iunie şi se va încheia în 26, este Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR).
Prin angajamentul şi devotamentul său, Dr. Konrad Möckel este considerat în cadrul Bisericii Evanghelice C.A. din România ca fiind una din cele mai remarcabile personalităţi ale instituţiei, care a inspirat evoluţia acesteia până în prezent.
Perioada în care Dr. Konrad Möckel (1892-1965) a fost prim-preot al Bisericii Evanghelice C.A. din Braşov (1933-1958) a fost marcată de tragediile cauzate de cele două ideologii totalitare care au marcat secolul al XX-lea: fascismul/nazismul şi comunismul. Datorită faptului că Dr. Konrad Möckel a încercat să răspundă acestor două mari provocări prin aprofundarea credinţei, acesta a intrat în conflict cu ambele mişcări, în fond, ateiste.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a întreţinut legături de prietenie cu personalităţi din Germania, care au făcut parte din grupul ce a încercat să-l înlăture pe Adolf Hitler prin atentatul din 20 iunie 1944. În perioada grelelor încercări pe care le-a suferit minoritatea germană din România încă de la începutul anului 1945 (precum deportarea la muncă forţată în Uniunea Sovietică, exproprierile totale din mediul rural din cadrul reformei agrare, exproprierile înterprinderilor economice şi interzicerea învăţământului confesional după anul şcolar 1947/48), Möckel a fost unul dintre cei mai activi preoţi din cadrul Bisericii Evanghelice C.A. din România.
Grija lui pastorală pentru educaţia confesională a tineretului comunităţii braşovene, precum şi angajamentul său pentru temperarea înclinaţiei spre emigrare în Germania de Vest a enoriaşilor săi, au fost interpretate de aparatul represiv al regimului comunist ca activităţi subversive. Pornind de aici, Securitatea a construit rolul său cheie într-un proces politic, pe care propaganda comunistă l-a etichetat în 1958 ca „Procesul Biserica Neagră”.
Gruparea cea mai numeroasă din lotul „Procesului Biserica Neagră” a fost formată de unii tineri saşi, din jurul lui Horst Depner, Günter Volkmer şi Karl Dendorfer, care, pe lângă activităţile de petrecere a timpului liber tipice vârstei, au abordat şi teme de discuţii legate de şansa la viitor a germanilor din România, pentru care au socotit necesar ca identitatea lor etnică şi culturală să fie păstrată şi întărită. În contextul ecoului puternic al Revoluţiei din Ungaria din toamna anului 1956, aceste discuţii au căpătat şi o accentuată notă politică.
Legăturile cu Dr. Konrad Möckel ale tinerilor, dar şi ale copiilor celui mai important om politic sas din perioada interbelică, Dr. Hans-Otto Roth (1890-1953), sau ale unor funcţionari şi personalităţi din cadrul Bisericii Evanghelice C.A. din Braşov, au existat, dar nu au fost atât de strânse cum au încercat să dovedească Securitatea şi procurorii implicaţi în acest caz emblematic pentru justiţia politică de sorginte stalinistă – lucru ce se dovedeşte şi prin faptul că „Procesul Biserica Neagră” a fost folosit în anii ce au urmat sentinţei din 1958 drept material didactic pentru formarea cadrelor Securităţii la Moscova.
Casarea sentinţei din 1958, pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat-o în 22 februarie 1999, relevă caracterul exclusiv politic al „Procesului Biserica Neagră” prin faptul că sentinţa din 1958 a fost declarată ilegală în baza legislaţiei în vigoare în perioada stalinistă.
„Procesul Biserica Neagră”, precum şi celelalte procese politice care i-au urmat, precum „Procesul Scriitorilor Germani”, procesele „Prejba” sau „Lacul Sfânta Ana”, au avut drept scop supunerea necondiţionată a populaţiei faţă de puterea politică, inhibarea oricăror acte de nesupunere sau a oricăror iniţiative autonome ale comunităţii săseşti, cu alte cuvinte să renunţe la reflexul cu cea mai mare tradiţie colectivă, cel al organizării şi administrării pe bază etnică. Emigrarea saşilor poate fi interpretată şi drept una dintre consecinţele stării de resemnare induse de propaganda ataşată acestor procese etnicilor germani care de fapt încercau doar să-şi construiască o viaţă mai bună şi să îşi păstreze tradiţiile de secole în România anilor 1950.