Abdicările Spaniei

Exact în ziua în care regele Juan Carlos semna decretul de abdicare, la Madrid, peste ocean, la Rio de Janeiro naţionala spaniolă abdica din calitatea de campioană mondială la fotbal.

Între cele două evenimente există o serie de similitudini pe care am să le evoc în continuare.

Regele Juan Carlos renunţă benevol la coroană, după o domnie lungă – poate prea lungă – în care a intrat pe scena publică ca un garant al trecerii paşnice de la dictatură la democraţie. Sub el, Spania a parcurs un traseu impresionant, devenind, după aderarea la Comunitatea Europeană, una dintre economiile importante ale lumii.

Criza economică nu a lovit doar nivelul de trai al spaniolilor – poate unul dintre cele mai grav afectate – ci şi prestigiul şi autoritatea Casei Regale. Câteva incidente – între care nefericita participare a regelui la o vânătoare în Africa pe fondul unor evenimente grave, sau implicarea infantei Cristina şi a soţului său într-o afacere dubioasă, suspectată de corupţie – a început să încline balanţa opţiunilor populare spre republică. Decizia de a abica a regelui a fost justificată de nevoia de a preda ştafeta responsabilităţilor tânărului său fiu, odată cu stingerea focarelor de contestaţie.

Domnia spaniolă asupra fotbalului mondial datează din 2008, când iberienii au obţinut primul lor titlu european. În anii următori i-au adăugat un altul, precum şi o cupă mondială. Supremaţia în zona echipelor de club – ajunsă anul acesta la apogeu, prin prezenţa a trei echipe spaniole în cele două finale continentale – este împărţită cu jucătorii proveniţi din alte ţări. În termeni fotbalistici, această poziţie este cam prea lungă şi ceea ce s-a întâmplat în primele două etape ale mondialului brazilian indică finalul acestei hegemonii. A fost, mai întâi, o lecţie usturătoare de fotbal modern, primită de la selecţionata olandeză, iar apoi a urmat umilinţa incapacităţii de a avea reacţia cuvenită în faţa prea-motivatei echipe chiliene. Cu fluierul final al acestei partide Spania şi-a depus coroana pe piedestalul unde va aştepta să fie preluată de viitoarea campioană. Ce s-a întâmplat cu spaniolii? A fost, desigur, şi oboseala adunată în prea multele competiţii în care a fost angrenată. Marile sale vedete s-au arătat epuizate de succes şi de banii câştigaţi. Nu mai au ce să-şi dorească, iar menţinerea unui standard, la vârf, este mai solicitantă decât ajungerea acolo. Apoi, pe fondul absolutizării unei tactici – celebra tiki-taka, dusă la perfecţiune – s-a dovedit că tehnicienii săi au omis să observe că fotbalul din jurul lor a evoluat şi se îndreaptă spre un alt mod de abordare, în care posesia balonului nu mai joacă rolul principal. Marii jucători spanioli au fost aceiaşi, luaţi unul câte unul, dar nu au mai reuşit să formeze acea echipă mereu câştigătoare. A venit timpul ca actuala generaţie de campioni spanioli să predea „coroana” uneia noi, care să-şi croiască propriul drum spre performanţă.

Dincolo de toate acestea, politica rămâne politică, iar fotbalul – fotbal. Un joc care, însă, împrumută multe dintre trăsăturile specifice competiţiei sociale...