Aşteptându-l pe Agamiţă

Recent, într-o emisiune a unui post tv de ştiri despre mineriada din 1990, reporteriţa l-a intervievat prin telefon pe Marian Munteanu întrebându-l dacă s-a aflat în Bucureşti în timpul evenimentelor. Acesta a răspuns cu umor: “Da, am fost şi eu pe acolo!”
Acest episod spune aproape totul despre fluiditatea memoriei publice şi despre continua suprapunere a planurilor de interes. Dacă PNL dorea într-adevăr să facă recurs la stradă şi la aşa-zisul spirit civic pentru a-şi salva candidatura la primăria Capitalei, putea să-l propună pe oricare dintre participanţii de la Concertul din “Colectiv” scăpat cu viaţă din incendiu. Ar fi avut, poate, mai mult succes decât cu liderul uitat sau necunoscut pentru generaţiile post-revoluţionare, al Pieţei Universităţii. După cum la fel de învăluită în confuzie şi uitare este chiar “revolta anticomunistă” cum frumos o denumesc nostalgicii săi, care a avut loc ca o reacţie împotriva schimbării aduse de Revoluţie, considerată de întârziaţii de la masa privilegiilor ca incompletă sau chiar cripto-comunistă.
Este greu de vorbit despre ceea ce a însemnat cu adevărat episodul acesta atâta timp cât societatea mai este împărţită între adepţii necondiţionaţi şi detractorii interesaţi ai unei suite de evenimente în care s-au amestecat cele mai diverse şi mai subtile interese. Ce a însemnat, ca impact general, fenomenul Piaţa Universităţii o spune însuşi rezultatul alegerilor din 1990, care s-au suprapus peste acesta şi care a marcat o victorie incontestabilă a forţelor contestate acolo. “Piaţa” a avut ecou în special în interiorul ei şi fără neinspirata încercare de lichidare a sa din 13-15 iunie, s-ar fi stins de la sine.
Marian Munteanu a fost unul dintre personajele “emblematice” ale Pieţei, cea care avea nevoie de lideri pentru a se legitima şi nu îi putea folosi pe cei din politică,  limitaţi ca posibilităţi şi arie de acţiune. Fără intervenţia brutală a minerilor, nici numele său nu ar fi depăşit arealul zonei “libere de comunism”, dar populată de numeroşi comunişti reciclaţi peste noapte. Aura sa a rezistat până spre finele secolului, când Virgil Măgureanu, transferat şi el brutal de la cârma SRI de către un nou preşedinte nerecunoscător faţă de sprijinul său electoral, în politica propriu-zisă a considerat că ar putea fi un candidat potrivit pentru programul Partidului Naţional Român pe care îl crease între timp.
N-a fost să fie şi Marian Munteanu şi-a văzut în continuare de existenţa sa civilă, cochetând cu business-ul şi cu doctrinele radicale. L-au scos de la magazia de echipamente reciclate deruta liberalilor, confruntaţi deja cu cel de-al doilea eşec al campaniei lor pentru Primăria Capitalei. Tot mai conştienţi de lipsa acută de nume proprii credibile, au dat de un Marian Munteanu care nu mai are nimic din aura martirului de acum 25 de ani şi care, cel puţin pentru jumătate din electoratul propriu, nu mai spune nimic. Este cum erau în ‘90 Câmpeanu şi Coposu – o relicvă din alte vremuri, pe care scurtul timp rămas până la scrutin ameninţă să nu poată fi reşapată. Dealtfel, cred că este şi asta tot o soluţie de avarie, la care se va renunţa în scurt timp, dacă nu la iniţiativa co-preşedinţiei, tot mai înghesuită de perspectiva ratării ocaziei, mai degrabă de bunul simţ al candidatului de ocazie.
După un Brânzovenescu şi un Farfuridi, întruchipaţi de Buşoi şi Orban, a venit rândul unui Caţavencu pe care Coana Alinuţa şi nenea Vasilică îl vor sacrifica bucuroşi atunci când îşi va face apariţia Agamiţă…