Blestemul Internelor...

Nu mai puţin de 20 de titulari s-au perindat prin scaunul de şef al Internelor în cei 24 de ani care au trecut de la Revoluţie. O medie, deci, de puţin peste un an, în cele 14 executive care au avut responsabilitatea guvernării ţării.
În şirul care a debutat cu generalul Chiţac, s-au numărat titulari a câte două mandate (Blaga şi Rus), precum şi persoane care au ajuns la puşcărie (Chiţac şi Babiuc). Unii dintre ei nici nu au prea avut răgazul să se dezmeticească în legătură cu funcţia pe care o preluau – Marian Săniuţă, Liviu Dragnea, Dan Nica, G. Berca, Duşa - mandatul lor numărând de la câteva zile la câteva luni. Probabil că în nici un alt portofoliu fluctuaţia de cadre n-a fost atât de mare (poate doar la Sănătate). De ce?
E o întrebare pe care ne-o putem pune acum, când Gabriel Oprea devine cel de-al 21-lea ministru, pentru numai o săptămână. Oricum, mai mult decât precedentul mandat, din 2008-2009, când a rămas în scaun doar 24 de zile. Un posibil răspuns ne poate furniza chiar episodul în cauză. La debutul guvernării pedelisto-pesediste, de după alegerile din 2008, cele două partide au stabilit algoritmul după care îşi împărţeau prada. Spre surprinderea tuturor, PSD-ul care alegea primul, având în vedere că PDL dădea premierul, nu s-a orientat nici spre Finanţe (considerate „cheia” guvernării) şi nici spre Economie (considerat a fi cel mai mănos). Ci spre Interne! Prima propunere a fost Gabriel Oprea, după o luptă internă în care Cătălin Voicu pornea favorit, prin prisma ţesăturii de interese oculte din interior. A câştigat Oprea care, nereuşind să-şi impună oamenii în funcţii cheie (în special „Doi şi un sfert”) s-a dus să se plângă la Cotroceni, oferindu-şi serviciile. A fost remaniat urgent şi înlocuit temporar cu doi outsideri, Dragnea şi Nica, care au renunţat la rândul lor în scurt timp. A fost momentul care a decis înclinarea balanţei spre PDL, prin defecţiune lui Oprea şi prin construcţia ficţiunii UNPR, pe baza căreia PSD-ul a fost scos de la guvernare dupa  prezidenţiale . Cheia Internelor era, deci, în concepţia competitorilor de atunci, serviciul secret al Internelor, care ar fi putut echilibra într-un fel avantajul prezidenţial din domeniu.
La cinci ani de la aceste evenimente şi în condiţiile unei guvernări bicolore, într-o alianţă şi nu într-un compromis, Internele au devenit mai puţin importante, putând fi date pe mâna unui personaj şters, de calibrul lui Stroe, aflat nici măcar la prima gafă din carieră.
De la 1 februarie vom cunoaşte cine va fi cel de-al 22-lea titular – tot un liberal – dar asta nu ne va ajuta să înţelegem mai bune jocurile pe care le fac cele două partide care nu reuşesc, deocamdată, decât să genereze stranii nostalgii după „epoca Boc”...