Ceva ce n-ar fi trebuit să se întâmple…

Deşi n-ar mai trebui să ne mire nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru, mărturisesc faptul că nici după o săptămână de la întâmplarea care a implicat-o pe patroana companiei SIVECO, nu reuşesc să înţeleg şi să-mi cenzurez un sentiment de consternare.
O cunosc pe Irina Socol de peste două decenii, de când a pus bazele a ceea ce a devenit cea mai importantă companie românească într-un domeniu extrem de concurenţial. I-am urmat evoluţia cu satisfacţia de a vedea implementându-se un management modern şi eficace. Am fost chiar mândru atunci când i s-a propus de un gigant american din domeniul informaticii să meargă acolo cu întreaga sa echipă, pentru nişte salarii la care în România nici nu se putea visa. A preferat atunci să-i cheme pe americani aici, să investească în propria sa companie şi să lucreze împreună. Ceea ce s-a şi întâmplat, până când Irina Socol a fost în măsură să răscumpere pachetul de acţiuni şi să-şi recâştige independenţa pe cu totul alte baze.
SIVECO s-a aflat constant în prima linie a progresului tehnologic, a primit comenzi din partea unor importante entităţi naţionale şi internaţionale pe care le-a onorat exemplar, a realizat cu oamenii săi programe esenţiale pentru educaţie, sănătate şi administraţie care se dovedesc vitale pentru funcţionarea acestora. Nu s-a vorbit niciodată în mod serios despre câştigarea vreunei licitaţii altfel decât prin cea mai bună ofertă, valoarea specialiştilor pe care i-a adunat în jurul său fiind certă şi hotărâtoare. A instaurat în companie un climat stimulativ şi concurenţial care a condus la obţinerea unor performanţe nelaîndemâna altora.
În urmă cu vreo doi ani, când a organizat aniversarea a două decenii de activitate, am întrebat-o unde vrea să ajungă. A privit în sus, cu surâsul acela enigmatic cu care privea lumea din jur şi mi-a răspuns: acolo unde ne este locul şi unde merităm să fim!
Pentru ca, iată, să vină această lovitură de teatru care a trimis-o într-un loc unde n-ar trebui să se afle decât criminalii, tâlharii şi cei care pun în pericol existenţa celor din jur. Mă nedumireşte decizia instanţei care a luat această hotărâre şi atâta timp cât nu cunosc motivele, cred că până când vinovăţia sa va fi dovedită şi sancţionată de o instanţă abilitată, Irina Socol n-ar avea ce căuta acolo unde este acum. Bunul simţ mă îndeamnă să cred că lucrurile care i se pun în sarcină ori nu sunt reale, or sunt supradimensionate. Refuz să accept ideea unor relaţii de natura celor invocate, pentru că nu se potrivesc cu profilul său cunoscut. Sper din toată inima că lucrurile care i se impută nu sunt reale.
Dincolo de asta – zonă în care va trebui să aşteptăm verdictul unei instanţe – mă gândesc că modul abrupt în care sunt tratate astfel de cazuri poate afecta dramatic destinul multor oameni. A celor peste 1300 de angajaţi ai companiei. Pentru că efectele perverse ale unei campanii de acest gen pot să pună în pericol un echilibru social, nu doar uman. Lumea afacerilor este complexă şi necontrolabilă. De aceea cred că o instanţă responsabilă trebuie să pună în balanţă obligativitatea sancţionării celor vinovaţi şi necesitatea conservării echilibrului în funcţionarea unei entităţi economice. Sunt destule cazuri în care sancţionarea unor persoane aflate la cârma unor importante entităţi economice s-a soldat cu demolarea respectivelor afaceri, doar pentru că nu s-a pus clar problema delimitării dintre sancţiunea persoanei şi necesitatea continuării activităţilor prin punerea lor sub o protecţie legală.
Este o temă pe care cred că nefericitul incident (deocamdată) o pune în faţa unor guvernanţi pe care trebuie să-i intereseze în cea mai mare măsură dacă peste o mie de oameni mai au un loc de muncă sau va trebui să fie protejaţi social şi dacă procesul aduce cuvenitele taxe şi impozite sau nu…