Coliziunea imperiilor

Nu m-aş grăbi de loc să afirm - cu mina catastrofică de rigoare - cum că al treilea război mondial a început odată cu doborârea avionului de luptă rusesc de către camarazii turci. Este, desigur, cel mai grav incident pe timp de pace între ţări care aparţin (sau au aparţinut) unor blocuri militare adverse. Culmea este că de data asta, în mod aproape excepţional, cele două părţi aveau un obiectiv comun. Dar nu şi interese…

Apare cu totul şi cu totul inexplicabil gestul turcilor. Putin are dreptate să spună că i s-a înfipt un cuţit în spate. Când stai cu faţa la inamic nu te gândeşti că lovitura poate veni de la aliatul din spatele său. Surpriza ruşilor e mare şi, de aceea, poate, nu au reuşit (încă) să aibă o replică pe măsura gravităţii gestului.

Evident, te întrebi, ce i-a apucat pe turci? E drept, au mai făcut ei nişte proteste pentru încălcarea spaţiului aerian, dar aceste încălcări nu au reprezentat un pericol pentru securitatea statului turc. Pentru că nimeni nu-şi putea închipui că aceste încălcări ar fi putut fi urmate de vreun atac împotriva unor obiective turceşti. Dacă situaţia n-ar fi gravă, plângerea turcilor către NATO ar fi de-a dreptul comică: săriţi! Tocmai am doborât un avion rusesc! Neverosimilitatea actului este întărită de delimitarea americanilor şi de rezerva aliaţilor din NATO. Aceştia au cu totul alte probleme decât repararea onoarei turceşti. Atunci care este explicaţia incidentului?

În primul rând, cred că este vorba de aerele de mare putere globală pe care şi le dă Turcia. Renunţând să mai facă temenele Uniunii Europene, ei au optat pentru reconstituirea propriului imperiu, deocamdată economic, în est. Profitând de evitarea crizei şi de o creştere economică spectaculoasă, ei doresc mai mult decât să fie băgaţi în seamă. Să aibă un cuvânt de spus. Or, cuvântul lor în criza siriană nu coincide cu al celorlalţi. De fapt, realitatea este că nici unul dintre actori nu are interese de fond comune cu ale “coaliţilor”. Interesul americanilor este să susţină opoziţia anti-Assad, câtă a mai rămas, după ce forţele antrenate şi înarmate de ei au trecut de partea Daesh (este numele de ocară al “statului” islamic). Francezii au şi ei eşalonul lor de anti-assadişti, pe care i-au crescut şi încurajat de mici. Turcii îi au în obiectiv pe kurzii cu care se luptă şi la ei acasă şi în afară. Iar ruşii îl sprijină fără nici un echivoc pe Assad. Deşi, tot clamează “jihadul” împotriva Daesh, fiecare se ocupă de interesul său. Pe acest fond, agresiunea otomană la adresa urmaşilor ţarismului este un semnal că lucrurile nu sunt deloc în ordine pe frontul aşa-zis comun şi că lucrurile pot derapa oricând într-o direcţie nedorită.

Cu siguranţă că incidentul a fost rezultatul unei decizii pripite şi că repararea lui va implica eforturi şi concesii. Nu este, totuşi, un casus belli. Deocamdată, problema jihadistă excede toate celelalte pericole care ameninţă lumea civilizată. Din care fac parte şi turcii şi ruşii. Şi - până la un punct, discutabil - chiar şi Assad…