„Copil al statului”: Suntem 33.000 de mii, doar 10% ne-am salvat

Un copil trebuie să stea cât mai puţin timp posibil în sistem, este concluzia la care a ajuns dezbaterea pe tema Legii adopţiei, organizată vineri, la Braşov, de Asociaţia Catharsis. Pentru aceasta, este nevoie de câteva modificări ale legii şi de stimularea celor implicaţi în gestionarea situaţiilor copiilor abandonaţi.
Potrivit unei statistici întocmite de Vişinel Balan, un copil crescut de sistem şi care acum este consilier parlamentar, doar 10% dintre copiii crescuţi în instituţiile statului român care le-au părăsit între 2010 şi 2019 au reuşit să îşi facă o viaţa normală. Ceilalţi au murit, au emigrat, ori au ajuns asistaţi social, oameni ai străzii, inadaptaţi social, cerşetori sau, şi mai grav, infractori sau prostituate. Potrivit consilierului parlamentar, în cei 10 ani, din sistemul de stat au ieşit 33.000 de copii. 3.300 dintre aceştia au reuşit să-şi întemeieze o famiie sau să îşi construiască o carieră. 7% dintre ei au murit. Aproape un sfert au plecat în străinătate să-şi caute drumul în viaţă, dar, dintre aceştia destul de mulţi au murit, iar alţii sunt infractori sau prostituate.

Cei care au crescut în sistemul de protecţie al statului cred că acesta distruge copiii
„Eu cred că toţi copiii trebuie să petreacă cât mai puţin timp în sistemul de protecţie. Actuala lege nu încurajează acest tip de comportament, din contră, copiii trebuie să petreacă cât mai mult timp în centru. Este important să dăm drumul la adopţia internaţională, dar este esenţial să încurajăm adopţia naţională şi putem face aceasta simplificând procedurile”, a explicat consilierul parlamentar Vişinel Balan, el însuşi crescut într-un centru.
Un alt „copil al statului”, un caracter puternic, care a reuşit să treacă peste toate greutăţile şi se pregăteşte acum pentru doctorat în Danemarca, este convins că legislaţia pune la grea încercare familiile care vor să adopte. „Dreptul fiecărui copil la o familie este respectat parţial în România, întrucât legislaţia în vigoare prevede câteva condiţii mult prea dure pentru familiile care vor să adopte un copil sau să-l primească în asistenta maternală sau asistenta familială, ca măsuri alternative de protecţia a copilului. Fiecare copil trebuie să crească într-o familie, nu într-o instituţie, nu într-un centru de plasament, cât de mare ar fi. Important este să aibă un model familial, care să-l sprijine să-şi dezvolte deprinderi de viaţa independentă”, a declarat preşedintele Consiliului Tinerilor Instituţionalizaţi, Andreas Novacovici.

Ce spun cei din sistem
Cei din DGASPC recunosc că micuţii abandonaţi au nevoie de dragoste pentru a creşte sănătos şi în centre este dificil să se bucure de această dragoste. „Sunt de acord cu adopţia internaţională, de a da o viaţă acestor copii, cu prioritatea adopţiei naţionale, dar, dacă România este semnatara Convenţiei de la Haga, care spune că orice copil are dreptul la o familie, nu cred că există nimeni care să aibă dreptul de a lua această familie, pentru că familie nu înseamnă tata şi mama, familie înseamnă bunici, înseamnă veri, înseamnă rude, înseamnă o familie pentru momentele de restrişte”, a explicat Luminiţa Olteanu, reprezentanta DGASPC Braşov.

Concluzii
Între concluziile dezbaterii s-au desprins câteva. „În primul rând, să se respecte Convenţia de la Strassbourg, care spune clar că fiecare copil abandonat are dreptul să devină adoptabil după 6 săptămâni de la abandon. Trebuie să fie dat drumul adopţiilor internaţionale. Sunt 8.600 de copii cu dizabilităţi în sistem – nu-i adoptă nimeni în România”, a spus Azota Popescu.
În acest moment, direcţiile judeţene de protecţia copilului sunt direct interesate să existe un număr cât mai mare de copii în sistem, pentru ca fondurile alocate să fie cât mai mari şi locurile de munca să fie păstrate. În acelaşi timp, aceleaşi instituţii sunt chemate să dea copii spre adopţie, ceea ce le pune într-un grav conflict de interese, o altă stare de fapt care trebuie modificată în viitoarea lege şi fără de care toate celelalte modificări vor fi inutile.
Dacă nu mergem la cauză, degeaba vom face oricâte modificări vom dori, pentru ca sistemul se va proteja. De altfel, acum legea spune că este necesar acordul rudelor până la gradul al IV-lea, care au putut fi găsite. Cei din direcţii vor să găsească, de obicei, toate rudele până la gradul al IV-lea. Mai mult, tot în lege se spune că, dacă familia nu face demersuri pentru reintegrarea copilului, nu este nevoie de acordul acesteia pentru că micuţul să devină adoptabil în maxim 6 luni. Aici, cei din direcţii consideră că o vizită la 6 luni sau un simplu telefon înseamnă demersuri de reintegrare.
Şi multe alte asemenea găselniţe, care fac ca, din cei peste 50.000 de copii instituţionalizaţi, puţin peste 3.000 să fie declaraţi adoptabili.
În plus, doar posibilii părinţi adoptatori din România nu ar putea creşte atât de mulţi copii câţi avem în sistem. Exista mai puţin de 3.000 de familii atestate şi peste 50.000 de copii. Adopţia internaţională este o şansă pe care le-o putem da acestor micuţi.
Poveştile cu adopţiile pentru trafic de organe sunt bune pentru cei care cred în baliverne. Orice copil adoptat în altă ţară este monitorizat de Protecţia Copilului din ţara respectivă timp de cel puţin doi şi rapoartele sunt trimise la DGASPC-ul din care a fost adoptat minorul. Şi, dacă în ţara noastră, DGASPC-urile sunt mai înţelegătoare cu părinţii şi modul lor de a-şi educa pruncii, nu la fel se întâmplă în ţări ca Germania, Statele Unite, Regatul Unit şi celelalte în ar putea ajunge copiii din instituţiile din România. Culmea e că nu ne costă nimic, atât pe noi, societatea, cât şi pe politicieni, să dăm o lege bună, care să fie în interesul copiilor. Ba, dimpotrivă, ne scuteşte de cheltuieli importante cât timp aceşti copii sunt în instituţiile statului, cheltuieli al căror rezultat înseamnă alte cheltuieli, de asistenta socială, când sunt majori. Şi, atunci, domnilor parlamentari, de ce nu există voinţa de mai bine de 10 ani să facem ce trebuie?