Cum P.M.?

Ştiţi bancul de pe vremuri cu miliţianul sesizat de călători că în autobuz este un tip care vorbeşte urât: din două în două minute exclamă: Cum P.M.? (citiţi, în locul iniţialelor,  o expresie neaoşă, nereproductibilă). Conştient de misia sa, omul legii îl interpelează pe posibilul infractor: De ce vorbiţi atât de urât, în public? Omul se scarpină în cap şi răbufneşte: Păi şti dumneata ce am păţit? Ce? Mi-a născut nevasta gemeni! Dar ăsta e motiv de bucurie - replică miliţianul. Nu înţeleg de ce sunteţi supărat! Aşa o fi, nu zic că nu - replică şi(ne)fericitul părinte. Doar că unul dintre copii e alb, iar celălat e negru! La care miliţianul nu-şi poate reprima un îndreptăţit „Cum P.M.?”. Cam aşa mi-a venit şi mie să exclam când Autoritatea Electorală Permanentă a comunicat numărul de români cu drept de vot înscrişi în Registrul Electoral: 18 milioane şi ceva! Cum P.M.? De unde i-au scos? Ştim foarte bine că vreo două milioane sunt în Italia, iar vreo alte trei în Spania. Din cele 22 milioane pe care ni le-a lăsat moştenire Ceauşescu prin metoda de tristă amintire de sporire a natalităţii, se scad dintr-un foc 5. Dacă-i mai luăm în considerare pe cei răspândiţi prin alte ţări cu climă mai puţin blândă, vedem că nici cu copiii de ţâţă nu ajungem la 18 milioane de alegători. Cum se explică atunci rezultatul obţinut de Autoritate după metoda Pristanda?
În nici un fel. Doar printr-o majoră indiferenţă manifestată - culmea - chiar de către cei direct interesaţi. Adică de politicieni. Este greu de înţeles cum de acceptă partidele această estimare fantastică, ştiind prea bine că nu este reală? Şi că poate afecta major procese legislative - cum sunt, de exemplu, referendumurile condiţionate de o majoritate care, în acest caz, este fictivă? Pe ce bază sunt alcătuite evidenţele şi cum contribuie la acestea  principalul gestionar care este Ministerul de Interne? Un exemplu recent: unul dintre decedaţii în incendiul de la COLECTIV a fost convocat pentru a da relaţii în ancheta  pe care o fac autorităţile „competente” în acest caz!
Totuşi, acceptarea acestei enormităţi are nişte motive. Ascunse. Pe această ficţiune se bazează arondările electorale în funcţie de care se aleg deputaţii şi senatorii. La 18 milioane de alegători (indiferent dacă aceştia votează sau nu) beneficiem de aproape 500 de parlamentari. Dacă am recunoaşte că suntem doar 15 milioane (cu drept de vot) numărul acestora ar trebui să scadă cu vreo sută. Cui i-ar conveni aşa ceva? În nici un caz celor care şi-au făcut loc pe liste cu preţul unor eforturi considerabile. Dincolo de acest aspect există implicaţii mult mai grave, care ţin de de statisticile europene şi de regulile alocărilor de fonduri structurale. Dacă am recunoaşte oficial că suntem doar 15 milioane în loc de 21 - cum se consideră că am fi - urmările ar fi de-a dreptul dezastruoase. Inclusiv pentru partidele care nu vor mai putea trimite la Bruxelles, pe bani buni, 33 de europarlamentari.
Bine, veţi zice, am avut un recensământ care, teoretic, ar fi trebuit să ne spună adevărul despre câţi mai suntem în realitate. Amintiţi-vă însă cât de aproximative au fost interviurile recenzorilor şi câte fişe au fost completate din burtă sau după ureche şi veţi înţelege că nici măcar SRI-ul împreună cu partenerul său DNA n-ar pute lămuri problema. Aşa încât hai să ne mirăm de ce afirmă autorităţile, că de dovedit nu prea au cum. Suntem 21? Suntem 18? Sau doar 15? Cum P.M.?...