„Dacia Mare”, un blestem pe capul nostru

Ideea reconstituirii unui „regat dacic” a fost folosită mai ales de principii unguri, dar şi de ţarii ruşi pentru a pune mâna pe toate teritoriile locuite de români. În numele acestui concept, ţările româneşti au fost jefuite şi ocupate militar.

Dacia, o denumire despre care românii nu au ştiut mare lucru până în secolul al XVIII-lea
Regatul Daciei a dispărut odată cu moartea lui Decebal şi cucerirea Sarmisegetusei de către romani în anul 106 d.Hr. În anul 271 d.Hr, provincia romană Dacia a fost abandonată de către împăratul Aurelian, care a decis să retragă trupele şi administraţia la sudul Dunării, din cauza invaziilor barbare. Au existat ulterior încercări, unele reuşite, de restabilire parţială a controlului roman la nordul Dunării, dar doar pentru o perioadă scurtă de timp. Dacia a dispărut în zorii Evului Mediu. Deşi istoricii romantici de secol XIX sau cei din perioada naţionalist-comunistă i-au atribuit lui Mihai Viteazul ideea de a reface „Dacia Mare” sau că ar fi avut un „Plan Dacic” de unificare a tuturor provinciilor locuite majoritar de români, specialiştii spun că, de fapt, românii  au descoperit povestea Daciei abia mult mai târziu, prin secolul al XVIII-lea. Dacia a fost scoasă din arhivele istoriei de către umaniştii germani sau transilvăneni prin secolul al XVI-lea.
„În vremea Renaşterii, umaniştii erudiţi vorbesc din nou de Dacia (traiană) în deplină cunoştinţă de cauză, dar cum ei socoteau pe români urmaşii daco-romanilor, numindu-i însă uneori, după moda arhaizantă a vremii, daci, au extins în veacul XV numirea Dacia şi la Ţara Românească şi chiar la Moldova, unde locuiau aceştia. Această tendinţă se amplifică în secolul XVI, când Dacia este adesea identificată cu întreg spaţiul celor trei Ţări Române, iar când se referă doar la una dintre acestea, priveşte în primul rând Transilvania, deoarece aici a fost centrul regatului dac al lui Decebal, dar şi al provinciei romane Dacia, după care urmează în ordinea frecvenţei identificării Ţara Românească şi Moldova (în cazul acesta de către scriitorii poloni până la sfârşitul veacului XVII).  Numai că, până târziu, în secolul al XVlll-lea, când încep să revină de la studii, cronicarii moldoveni învăţaţi la colegiile înfiinţate de iezuiţi în Polonia, sau studenţii munteni din Italia, în Ţările Române extracarpatice noţiunea de Dacia nu era, de regulă, prezentă în conştiinţa românească”, preciza Constantin Rezachevici în „Mihai Viteazul şi „Dacia” lui Sigismund Bathory de la 1595”

„Dacia Mare” - o idee ungurească transformată în coşmar pentru români
Studiile umaniştilor şi redescoperirea Daciei, mai ales în zona transilvană, a aprins imaginaţia şi pofta de cucerire a principilor unguri. „Dacia Mare” nu a fost prima dată un vis românesc ci unul unguresc, mai precis al principelui Transilvaniei Sigismund Bathory. Aflând poveştile învăţaţilor umanişti despre Dacia, care cuprindea în Antichitate şi teritoriul Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, le-a folosit ca pretext pentru a pune mâna şi pe cele două ţări româneşti extracarpatice. Mai ales că Transilvania a fost centrul regatului dacic, Sigismund consideraţia că „tradiţia istorică” trebuia respectată, iar el să devină rege al tuturor acestor ţări: Transilvania, Moldova şi Valahia. Pentru români, „Dacia Mare” a fost un coşmar fiindcă a atras ca un magnet aventurierii şi cuceritorii. 
„În secolul XVI, care ne interesează, ea rămâne în atenţia unor umanişti ardeleni , de felul lui Nicolaus Olahus, iar pe de altă parte, devine o noţiune politică preluată de străini, de obicei conducători militari sau politici din Transilvania, Ungaria sau lmperiul romano-german. Aceştia, pornind de la semnificaţia mult răspândită în secolul al XVI-lea a noţiunii de Dacia, ca acoperind întreg spaţiul românesc, s-au grăbit să o adopte ca pretext pentru impunerea stăpânirii lor în toate, cele trei Ţări Române, şi nicidecum ca o recunoaştere în fapt a unităţii neamului românesc, exprimată prin ideea refacerii Daciei, cum s-a fabulat în istoriografia noastră”, adăuga Constantin Rezachevici în lucrarea deja menţionată. Sigismund Bathory nu a pierdut vremea şi a încercat prin toate mijloacele să pună în aplicare „Planul dacic”, adică să pună mâna pe Valahia şi Moldova.
Sigismund a fost încurajat şi de un tratat încheiat cu împăratul Rudolf al II-lea al Imperiului Romano-German, care-i recunoştea titlul de principe al Transilvaniei şi al „ambelor Dacii”, adică al Valahiei şi Moldovei. „ e lângă numeroasele izvoare maghiare şi italiene care în 1595-1596 îl numesc pe Sigismund Bâthory „principe al Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti", istoricul contemporan al principelui Janos Decsi Barany, adaugă semnificativ acestei sintagme precizarea: „într-un cuvânt întreaga Dacie" „uno verbo tota Dacia". Baza juridică a pretenţiilor lui Sigismund Bâthory asupra Ţării Româneşti şi Moldovei se afla în tratatul încheiat de acesta cu împăratul Rudolf II la 18/28 ianuarie 1595, la curtea imperială din Praga, care, la cererea sa, le includea parţial şi pe acestea”, scria Rezachevici. Pentru a-şi pune în aplicare planul, Sigismund comandă asasinarea lui Aron Vodă, care a refuzat să-i fie vasal. Ulterior, l-a tras pe sfoară şi pe Mihai Viteazul. L-a transformat în „locţiitor” al său în Ţara Românească iar Valahia devenea „principatul nostru transalpin”.
„Lui Mihai Viteazul i s-a pregătit aceeaşi soartă. Prin tratatul din I 0/20 iulie I595 de la Alba Iulia, acceptat de majoritatea delegaţiei boierilor munteni, împotriva instrucţiunilor lui Mihai, Sigismund se declara principe al celor trei ţări române, numea Tara Românească „principatul nostru Transalpin", iar boierii ii recunoşteau „Principe al nostru şi domn al Ţării noastre Transalpine şi Rege ereditar al nostru". Mihai Viteazul om numit „locţiitor" al său, care urma să primească însemnele de învestitură, slujbaşii rnunteni erau ai principelui, atribuţiile externe îi erau îngrădite. Tot acest adevărat şantaj politico-militar în vederea unui iluzoriu ajutor în lupta antiotomană şi a trecerii, de data aceasta însă efectivă, a bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania sub ascultarea Mitropoliei de la Târgovişte”, se arată în „ Mihai Viteazul şi „Dacia” lui Sigismund Bathory de la 1595”. Norocul lui Mihai Viteazul a fost că, în cele din urmă, voievodul muntean a devenit util pentru împăratul Rudolf al II-lea. Mai ales că Sigismund abdicase în urma unei înfrângeri dezastruoase suferite în faţa turcilor. 

„Craiul cel nebun” şi masacrul pentru constiuirea „Regatului Daciei”
Panul lui Sigismund Bathory a fost însă îmbrăţişat de un alt nobil ungur ajuns pe tronul Transilvaniei, din aceeaşi familie. Se numea Gabriel Bathory şi a urcat pe tronul principatului în anul 1608, pe când avea numai 20 de ani. A fost poreclit de otomani „craiul cel nebun” fiindcă a reuşit să întoarcă împotriva sa, în cei cinci ani de domnie, pe toţi foştii săi aliaţi. După ce a eşuat în a se instala pe tronul Poloniei, Gabriel Bathory a încercat să se consoleze cu realizarea proiectului politic al „Daciei Mari”, adică să cucerească Moldova şi Valahia.
Iniţial, a încercat să invadeze Moldova. Gabriel Bathory i-a cerut domnitorului moldovean Constantin Movilă un tribut de 8000 de florin. Evident, a fost refuzat iar principele transilvan se pregătea de război. Nu a putut din cauza turcilor. Otomanii nu au putut însă preîntâmpina dezastrul pe care l-a făcut Gabriel Bathory în Valahia în numele „Planului Dacic”. Pe 29 decembrie 1610, Gabriel Bathory a pornit prin Ţara Bârsei şi a invadat Ţara Românească. Luat prin surprindere, voievodul Valahiei, Radu Şerban, nu a avut ce să facă. Oştile lui Bathory au făcut ravagii. Au fost comise atrocităţi şi jafuri.
„Iar uşuratecul acesta de Bathory Gabor, căci aşa-l chema, a venit pe neprevestite asupra noastră, cum s-a zis. Deci s-a luat de către dânsul Valachia fără luptă. Şi câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri s-au făcut nu se pot spune cu de-amănuntul, multe fiind şi mai presus de orice măsură. Căci, fiind neamul acesta neomenos, cu neomenie şi mare cruzime se purta cu cei care-i avea în mână. Prădau, ardeau, chinuiau, puneau cărbuni pe pântecele oamenilor şi-i înăduşeau în fum şi de oţeturi foarte acre. Scoteau ochii, tăiau mâinile, jupuiau pieile de pe genunchi, până la oase şi spânzurau oamenii de muşchi. Iar capetele altora legându-le cu funia şi căsnindu-i le scoteau ochii. Şi unora le făceau aceste chinuri pe rând, iar asupra altora grămădindu-le pe toate deodată, le luau viaţa”, preciza mitropolitul Matei. După jafurile din Valahia, Gabriel Bathory plănuia să atace Moldova. Otomanii au fost însă nemulţumiţi de invazia lui aşa că i-au sprijinit pe domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti să-l alunge din ţară. Ba chiar şi imperialii, prin Rudolf al II-lea, doreau să scape de el. În cele din urmă a fost asasinat de soldaţii lui. 

Ruşii s-au molipsit de „Planul Dacic” şi aveau planuri mari pentru români
„Planul dacic” a continuat să bântuie istoria românilor. De această dată în secolul al XVIII-lea avându-i ca protagonişti pe ruşi. După războiul ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin Pacea de la Kuciuk Kainargi, ruşii se instalează şi mai bine în postura de „protectori” ai Principatelor Române. În realitate, împărăteasa Ecaterina a II-a Rusiei visa la un „Proiect Grecesc” prin care dorea să pună mâna pe toţi Balcanii şi pe Constantinopol. În paralel, aşa cum mărturisea lui Iosif al II-lea împăratul Imperiului Habsburgic, avea şi un „proiect dacic” prin care dorea să constituire o barieră strategică. În scrisoarea din septembrie 1782, Ecaterina îi detalia lui Iosif al II-lea planurile sale cu românii şi întemeierea unei Dacii subordonate Imperiului Ţarist. „O atenţie deosebită acordă istoriografia rusă contemporană problemei „proiectului grecesc”.(...) În mai 1781, ca rezultat al schimbului de scrisori dintre Ecaterina a II-a şi Iosif al II-lea, a fost semnat tratatul de alianţă între Rusia şi Austria(...)  Relaţiile amicale dintre cei doi suverani continuă şi pe10/21 septembrie 1782. Ecaterina a II-a a expediat lui Iosif al II-lea o scrisoare în care se propunea formarea Daciei din Moldova, Basarabia şi Valahia şi, de asemenea, refacerea (sunt termeni utilizaţi de istorici – n. n.) Imperiului Bizantin în Balcani, document intrat în istorie drept „proiectul grecesc.(..) Scrisoarea amintită a fost prezentată mai pe larg în legătură cu comentariile lui F. Martens la Tratatul comercial dintre Rusia şi Austria din 1 noiembrie1785. Conform acestuia, Ecaterina a II-a propunea să restabilească (s. n.) -prin acest termen reda F. Martens sensul propunerii Ecaterinei - statul independent cunoscut în vechime cu numele „Dacia, alcătuit din provinciile Moldova, Valahia şi Basarabia”, preciza Ion Eremia, în „De la „proiectul dacic” la anexarea Basarabiei. O filă din politica ţarismului de „eliberare” a creştinilor de sub Imperiul Otoman, reflectată în istoriografia rusă contemporană”.
Conform planurilor Ecateriei a II-a, noul stat, „Dacia”, urma să fie independent de Rusia şi Austria şi cuprins între Nistru şi Marea Neagră, pe hotarul estic, şi Oltul şi Dunărea pe zona estică şi sudică. „Dacia” ar fi trebuit condusă de un principe din dinastia rusă. În realitate, Iosif al II-lea şi Ecaterina deja se pregăteau de divizarea Principatelor. „Împăratul austriac indica teritoriile pe care dorea să le anexeze la posesiunile sale, printre care Hotinul şi o mică regiune din preajma acestuia, o parte din Valahia, mărginită de Olt (Oltenia), precum şi unele teritorii din dreapta Dunării. Conform investigaţiilor întreprinse de O. I. Eliseeva, acest proiect a suferit, ulterior, uşoare modificări; în anumite variante se prevedea ca o parte din Moldova să fie cedată Austriei. Într-o depeşă adresată Ecaterinei a II-a, înainte de 4 ianuarie1783, G. A. Potemkin era de acord ca Austriei să-i fie cedat Hotinul şi teritoriul Moldovei de până la Siret, iar Rusia să ia în stăpânire Crimeea,propunere acceptată de ţarină la data indicată”, adăuga Ion Eremia, în aceeaşi lucrare. Evoluţia geopolitică, moartea Ecaterinei a II-a şi războiele Napoleoniene au scăpat principatele române şi de acest „Plan dacic” elaborat de ruşi.