De ce a căzut moţiunea în loc să cadă Guvernul?

De ce a căzut moţiunea în loc să cadă Guvernul? Pentru că aşa era logic să se întâmple. Este regula statu quo-ului, din momentele în care nimeni nu are interesul ca lucrurile să se schimbe iar echilibrul general să facă loc unor dezechilibre în serie. Din această ecuaţie se desprinde în primul rând figura luminoasă a preşedintelui Iohannis care s-a calmat după febra care îl cuprinsese la referendum, când spera că victoria „moţiunii populare” va călăuzi masele de protestatari #rezist spre palatul Victoria pentru a alunga ilegitima putere pesedistă. A realizat între timp cât de complicată poate fi o asemenea operaţiune şi cât de neputincioase, pe fond, sunt forţele victorioase care au câştigat de fapt doar un paşaport pentru cinci ani de bunăstare, şi nu o competiţie politică. O improbabilă victorie a opoziţiei la moţiune i-ar fi pus, personal, probleme insurmontabile, precum anularea întregii sale agende de de vacanţă, cu perspectiva fascinantă a unor ţărmuri însorite, în locul unor negocieri complicate cu veleitari care se doreau la guvernare în funcţiile mănoase abandonate de alianţă. Să trebuiască ca tu, preşedinte, să moderezi între viitorii tăi adversari prezidenţiali -  Cioloş şi Barna, să asculţi pretenţiile aberante ale lui Băsescu şi să îl sacrifici pe credinciosul Orban în favoarea necoptului Bogdan, e deja prea mult pentru un preşedinte obişnuit să ruleze la relanti pe autostrada politicii curăţate de pericole de antemergători.
Nu mai vorbesc despre războiul fratricid care se va fi declanşat între organizatorii moţiunii şi la bătăliile sângeroase pentru cele câteva portofolii cu adevărat importante, dar mă gândesc mai ales la soarta incertă a formării unui nou guvern, având de înfruntat o opoziţie dornică să se recupereze, mizând atât pe nemulţumirile din partidele învingătoare cât şi pe trădătorii reveniţi spăşit la sânul materno-patern de la care au supt cu nădejde atât cât s-a putut.
Privită din cealaltă perspectivă, problema a fost mult mai simplă decât se prevedea. Învins la referendum, PSD a păstrat forţa şi avantajele parlamentare - singurele care contează deocamdată - şi nu a fost, practic, niciun moment în pericol. Ba, din contră, exerciţiul moţional i-a fost extrem de folositor doamnei Dăncilă, netezindu-i drumul spre preluarea conducerii efective a Partidului pe 29 iunie şi spre curăţarea conducerii de deşeurile dragniste. Totodată, eşecul europarlamentar al ALDE a întărit poziţia PSD în cuplu, care nu va mai fi nevoit să facă concesiile solicitate de Tăriceanu când se vedea călare pe cai mari prezidenţiali. Următoarea remaniere va fi mai uşor de făcut şi va scoate din joc câţiva miniştrii tăriceni care parazitau guvernul (foarte probabil Meleşcanu şi Anton). De asemenea, remanierea va fi posibil să aducă şi o reducere, prin comasări, a numărului de ministere, excluzându-le pe cele care existau doar pe bază de algoritmuri judeţene.
Dar cea mai importantă consecinţă a acestui cel de-al treilea episod motional anti-dăncilă va fi stingerea treptată a entuziasmului europarlamentar şi revenirea opţiunilor de vot mai aproape de matca iniţială. Nu spre vârfuri irepetabile, precum acel aproape 40% a lui Dragnea (cu excepţia lui Iliescu, cel mai de succes - electoral - preşedinte), dar spre o zonă de siguranţă care va permite derularea în linişte a restului de mandat.
Odată rezolvată această ecuaţie - a fi sau a nu mai fi la guvernare - PSD va trebui să înceapă să se gândească serios la opţiunea prezidenţială. Competiţia este acum mai favorabilă decât în timpul lui Dragnea, pentru că presiunea challangerilor Cioloş şi Barna este în creştere, iar statuia lui Iohannis începe să se clatine, zgâlţâită de prezumtivii aliaţi. Chiar dacă Tăriceanu se va răzgândi din nou, şansele sale, chiar într-o perspectivă în care PSD nu va avea încotro şi îl va susţine, rămân reduse. Probabil că nici n-ar intra în turul doi, unde s-ar bate Iohannis cu Cioloş sau Barna. Alţi candidaţi nu prea are deocamdată PSD. Şerban Nicolae este o soprană de coloratură. Teodorovici trage cu ochiul spre bănoasele funcţii financiare internaţionale. Iar Olguţa şi-a pierdut puterea de atracţie odată cu măritişul.
Din păcate în rezerva de cadre a PSD pare să nu existe un candidat autentic, atâta timp cât nu va fi descoperit unul. Iar acesta va trebui să aibă notorietate (să îl recunoască şi copiii pe stradă), să aibă competenţa domeniilor pe care le-a condus, să se bucure de încrederea celor cu care a intrat sistematic în contact şi să nu aibă nevoie de bodyguarzi când interacţionează cu masele. Există în panoplia PSD un astfel de personaj? Nu ar fi exclus ca răspunsul să fie unul afirmativ. Cu condiţia ca liderii actuali să stea cu ochii deschişi...