Dictatura Justiţiei

Sunt câteva lucruri care mă duc cu gândul că societatea românească se află într-o fază extrem de complexă şi delicată. Asemănătoare, în mare măsură, cu situaţia din Italia anilor ’80, când Mafia penetrase majoritatea instituţiilor statului.
În România, observatorii străini salută cu entuziasm modul în care acţionează justiţia. Tot mai lipsită de complexe, aceasta abordează etaje ale Puterii spre care în urmă cu nişte ani nici nu îndrăznea să privească. Faptul că în puşcărie au ajuns personaje de calibrul lui Năstase şi Voiculescu îi face pe unii să creadă că zilele corupţiei generalizate sunt numărate. Magistraţii s-au eliberat de complexe şi acţionează cu hotătâre nu doar în direcţia lipsirii de libertate a celor pe care-i găseşte vinovaţi, ci şi spre anihilarea suportului economic dobândit şi amplificate prin metode neconvenţionale. Confiscarea este cuvântul de ordine al noii orientări a justiţiei şi faptul în sine aduce satisfacţii celor care de prea multă vreme asistă la spectacolul opulenţei personajelor care după ce stau în “concedii” plătite de stat câţiva ani, îşi continuă traiul tihnit pe baza a ceea ce au acumulat şi au pus la loc ferit înainte de condamnare. Judecătoarea Camelia Bogdan, cea care a făcut parte din completul ultraeficient care l-a trimis după gratii pentru zece ani (cea mai grea pedeapsă înregistrată până acum în cazuri de corupţie) pe Voiculescu scria, încă de prin 2011, într-o publicaţie de specialitate că judecătorul n-ar trebui să ţină cont în astfel de cazuri doar de dovezi, ci că poate acţiona pe baza unor suspiciuni întemeiate (?!). Doamna judecător este o veritabilă deschizătoare de drumuri şi ne putem aştepta ca stângăciile şi ineficienţa să poată fi corectate în instanţe.
Un lucru bun şi necesar – vor spune unii! Mă întorc însă, de aici, la comparaţia cu Italia anilor “mani pulite”. Impulsul dat atunci Justiţiei de o societate care se dovedea neputincioasă, a condus la o rapidă curăţare a peisajului. Că această campania s-a realizat pe baza unui cumul de aproximaţii şi derogări de la litera legii n-a părut să aibă atunci prea mare importanţă. Până când aceeaşi societate, mulţumită de cursul lucrurilor, s-a văzut pusă în faţa unor situaţii în care apărătorii legii ajunseseră să uzeze de aceleaşi metode şi instrumente ca şi mafioţii. Scopul păruse să scuze atunci mijloacele, dar mulţi s-au întrebat până unde va putea să meargă acest procedeu, trezindu-se la realitatea că oricine şi cu orice motiv putea fi încadrat într-o categorie în care probele erau fabricate.
Italia a avut puterea să facă virajul necesar dinspre o dictatură a justiţiei spre adevărata societate democratică. Noi, din fericire, ne aflăm doar în faza incipentă a unui asemenea curs căruia contribuţia teoretică – şi practică – a judecătoarei Bogdan pare să-i deschidă calea.