Drepturile Omului şi Statul de Drept

Românii au făcut o revoluţie pentru a recâştiga drepturile fundamentale de care un regim totalitar îi lipsise vreme de mai bine de o jumătate de secol. Printre acestea s-a numărat şi dreptul de a se bucura de un tratament egal cu statul în situaţiile în care interveneau conflicte. Regimul comunist făcuse din stat o entitate infailibilă, care nu greşea, avea întotdeauna dreptate şi prioritate în faţa legii. Ideea că atunci când se simţea nedreptăţită o persoană să se îndrepte împotriva statului era de neconceput. Aveau grijă ca aşa ceva să nu se întâmple braţele înarmate lui statului - Securitatea, Miliţia, Procuratura. Justiţia era doar mecanismul care îndeplinea ordinele Partidului, transmise prin aceste entităţi devotate.
După 30 de ani societatea românească nu se află prea departe de momentul zero al democraţiei. Dacă alte instituţii s-au mai reformat cât de cât, îndeosebi sub presiunea instanţelor internaţionale, procuratura continuă să rămână cea mai nereformată branşă a Justiţiei. Aproape nimic nu s-a schimbat într-o instituţie care ţine cu dinţii de privilegiile care îi permit să funcţioneze ca un stat în stat. De la pretenţii nerezonabile - ca membrii săi să fie consideraţi magistraţi, şi nu cum sunt de fapt, funcţionari publici, până la îndârjirea cu care luptă pentru a se menţine la aceeaşi înălţime cu podiumul judecătorilor în sala de judecată - procurorii, prin unii dintre reprezentanţii lor, care au accesat prin presiuni şi influenţe politice funcţii de conducere, pretextează că orice schimbare ar afecta grav lupta cu corupţia şi infracţionalitatea. Dealtfel „anticorupţia” a devenit un stindard pe care ei şi susţinătorii lor îl flutură prin instanţele internaţionale în numele blocării oricărei schimbări. Culmea este că o propagandă insidioasă reuşeşte să capaciteze o zonă a opiniei publice care vede în  acestea doar nişte avantaje pentru cei care intenţionau să se sustragă răspunderii prin blocarea „justiţiei”. Şi să manifesteze pentru păstrarea acestor privilegii ale unui sistem de opresiune. E ca şi când în Evul Mediu s-ar fi manifestat pentru dreptul călăilor de a decapita pe cine cred ei de cuviinţă.
Acutizarea conflictului dintre statul pretins de drept şi cetăţean a venit o dată cu constituirea unui sistem de relaţii denumite generic „statul paralel”. Sub pretextul presiunilor externe pentru întărirea luptei anticorupţie s-a creat o structură ilicită, prin celebrele protocoale, care au permis eliminarea oricăror constrângeri legale în vânarea corupţilor, categorie în care au fost incluşi şi adversarii politici ai celor aflaţi la butoanele puterii. Rezultatele spectaculoase din faza de vârf acţiunii statului paralel s-au bazat pe eficienţa unui proces în care serviciile secrete exploatau instrumentele proprii de urmărire, punând rezultatele la dispoziţia procurorilor anticorupţie, adeseori cu tot cu rechizitorii,ducerea la bun sfârşit a operaţiunilor fiind asigurată de Înalta Curte, sub comanda unui preşedinte devotat cauzei.
Scoaterea la iveală a mecanismelor oculte şi încercarea de a face corecturile necesare de ordin constituţional, au generat o reacţie îndârjită a beneficiarilor, care au angajat în această dispută unică, între statul pretins de drept şi majoritatea parlamentară, „coloana a cincea” din instituţiile europene, în fapt cea care pusese bazele statului paralel prin modificările legislative contrare cursului firesc al lucrurilor, dar promovate cu suportul instanţelor comunitare.
După cum a reieşit cu claritate din ultimele dezbateri publice, efectul nefast al protocoalelor se răsfrânge direct asupra drepturilor omului - nu a infractorilor „uitaţi” de multe ori în focul demersurilor propagandistice - astfel încât omul obişnuit se întreabă tot mai des ce s-a ales din sacrificiile celor care au năzuit să trăiască într-o societate eliberată de restricţii şi presiuni ideologice.
Din păcate, cursul evenimentelor - a se vedea recentele evoluţii din zona rezoluţiei Parlamentului European şi ultima ediţie a MCV-ului - nu îndreptăţeşte speranţe prea mari, atâta timp cât apartenenţa noastră la structurile comunitare implică renunţarea la dreptul elementar al unei naţiuni de a-şi face şi urma propriile legi. Că acest lucru se întâmplă, iată, la aproape trei decenii de la Revoluţie, este de-a dreptul de neînţeles. Şi de neacceptat...