Fantoma Securităţii şi Anticorupţia

O distinsă doamnă, femeie de afaceri respectată, copleşită adeseori de povara responsabilităţii pentru cei peste 1.000 de angajaţi care nu pot să se ducă acasă cu buzunarele goale în ziua de salariu, mi-a făcut la o discuţie informală o mărturisire cutremurătoare. Timp de aproape 10 ani a trăit cu spaima în suflet faţă de eventualitatea ca într-o dimineaţă  devreme să găsească la uşa sa mascaţii şi procurorii care o vor invita politicos la audierile ce precedau de regulă o arestare. A căpătat chiar ticul de a se îmbrăca mai gros decât era nevoie, în perspectiva unui sejur nedorit, având pregătită şi o mică valiză cu cele trebuincioase în caz că...
Nu, această obsesie nu era determinată de faptul că ar fi comis vreo ilegalitate, ci de imponderabilitatea unor situaţii ce puteau să decurgă din manevre ale concurenţilor cu sprijin suspus sau din delaţiunile unor persoane în căutare de soluţii de a scăpa din ghearele justiţiei. Ale unei justiţii în care nu mai avea nici o încredere, în baza celor ce se petreceau practic zi de zi, din momentul în care Traian Băsescu dăduse  mână liberă vânătorii de corupţi. Reali sau inventaţi, nu mai conta. Uniunea cerea ca în năvoade să fie prinşi „peşti mari”. Aproape oricine putea deveni un astfel de caz, intrând în malaxorul unui mecanism tot mai bine pus la punct prin colaborarea unor instituţii aşazis democratice, ale căror conexiuni în mediile politic şi de afaceri deveneau tot mai evidente.
Începând cu perversa menţionare în CSAT a presei ca o vulnerabilitate pentru securitatea naţională şi continuând cu mâna liberă dată de fostul preşedinte unor instituţii care au fost controlate de „specialişti” străini, mecanismul combaterii corupţiei s-a perfecţionat până la a deveni arbitrul jocurilor din „câmpul tactic”. Pentru a contracara ineficienţa teoretică a Justiţiei, afectată şi ea de microbul corupţiei, consilierii FBI şi CIA (care primiseră deja birouri în incintele SRI şi DNA) au propus o formulă pe care nu puteau să o aplice în State, dar care părea foarte potrivită pentru o ţară ca România, care mai avea drum lung de parcurs până la a deveni un stat de drept, în care cetăţenii şi instituţiile să aibe drepturi egale. S-au stabilit, cu ajutorul specialistilor autohtoni, „ţinte” din politică, afaceri şi mass media asupra cărora Serviciul de Informaţii îşi exercita aptitudinile tehnice, recoltând posibile probe. Erau distilate în laboratoarele proprii şi livrate apoi instituţiei de profil - DNA. Aceasta invita subiecţii la audieri (dacă nu trimitea mascaţii să-i ia de acasă la 6 dimineaţa, vinerea) le prezenta acuzaţiile şi, în funcţie de valoarea „trofeului” decidea dacă li se puneau sau nu telegenicele cătuşe. Dacă SRI nu livrase deja şi rechizitoriile (se întâmpla, pentru a se optimiza circuitul) îl alcătuiau chiar procurorii, între care se remarcau cei din „unităţile de elită” care brevetaseră metode noi de obţinere de probe prin mecanismele delaţiunii şi a provocărilor, trimiţând apoi dosarele la Justiţie. Pentru a se evita surprizele, ca vreun corupt din categoria „premium” să scape, s-a pus în funcţiune mecanismul infailibil al „completelor de cinci” în care cei patru judecători aleatorii erau puşi sub comanda şefului (şefei) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a adjunctului acesteia. În felul acesta se dispunea de toate instrumentele necesare pentru a promova  sentinţa dorită, nu doar prin comunicare verbală, ci şi prin celebra telepatie (fosta şefă Livia Stanciu dovedindu-se un mediu performant din acest punct de vedere). Mecanismul, intitulat mai târziu „binom” şi apoi „trinom”, a funcţionat cu o eficienţă care i-a încântat pe liderii politici europeni şi americani interesaţi, satisfacţie exprimată prin intervenţiile foarte activilor ambasadori care au făcut din interpreta rolului principal, şefa DNA, o icoană a Anticorupţiei .  Cu atât mai faimoasă cu cât aceasta începuse să ia pe cont propriu răfuielile cu diverse VIP-uri, transformând actul justiţiar într-unul de marketing profesional. Treptat, „victimele” sale s-au recrutat din partea superioară a organigramei statale, mergând până la a-i viza direct pe premieri. Nu şi pe preşedinte, pe care binom/trinomul îl luase în custodie de la predecesorul său fondator al sistemului.

S-au pe trecut în aceşti zece ani de activităţi fructuoase nenumărate acte odioase prin primitivismul lor, care ignora cele mai elementare principii ale unei justiţii aflate la fundamentul statului de drept. Nu are rost să-i amintim pe politicienii scoşi din joc în acest fel, pentru a deschide calea altora, sau de oameni de afaceri ruinaţi pentru a permite concurenţilor agreaţi să acapareze piaţa. Nu au lipsit din pomelnicul bilanţurilor festive nici oamenii de presă - moguli ale căror publicaţii constituiau un pericol pentru a establishment-ul statului paralel.

Oricât ar părea de nefiresc, darea în vileag a acestor mecanisme oculte nu a impresionat nici Europa cea mereu îngrijorată de corupţia altora şi nici chiar ţara, în ansamblul său, unde susţinătorii procurorilor abuzivi şi ai şefilor lor satisfăcuţi de rezultate precum şi ai cadrelor responsabile din serviciile secrete, n-au părut să fie nici ei îngrijoraţi, preferând să ignore o realitate neconvenabilă şi să mărşăluiască şi să manifeste public în favoarea acestora. Deciziile Curţii Constituţionale, care au crucificat celebrele protocoale, au fost practic contestate de la cel mai înalt nivel al beneficiarilor. Iar mizerabila poveste a „completelor de cinci”, dirijate de şefii ÎCCJ, este interpretată de la statura preşedinţiei, în sensul că  patru judecători corecţi nu ar fi putut fi influenţaţi de un al cincilea, chiar dacă le era şef.

Revin la mărturisirile doamnei din debutul acestei însemnări: dacă ar fi avut ghinionul să devină victima unei delaţiuni provocate, acum ar fi fost nevoită să privească cu regret şi resemnare anii de suferinţe personale şi falimentul unei afaceri corecte care hrănea familiile atâtor angajaţi. Nimic mai mult, pentru că statul actual, presupus de drept, nu reuşeşte să găsească instrumentele necesare pentru a compensa şi sancţiona ceea ce este incompatibil cu un astfel de statut.