„Francezul din Cobor”: A lăsat Bretania pentru a schimba viaţa unui sat uitat din Ţara Făgăraşului

Originar din regiunea franceză Bretania, mai exact din oraşul port, Lorient, Erwan Joliff locuieşte de un deceniu şi jumătate într-un „sat uitat de lume” din Ţara Făgăraşului. Descrie viaţa pe care o trăieşte în Cobor drept un amestec de chinuri, dificultăţi şi bucurii: „Vin dintr-o lume unde totul părea să funcţioneze de la sine şi am găsit o lume unde, pentru orice mic confort, trebuie să te lupţi ca un leu. De exemplu, după 15 ani, am reuşit în sfârşit să finalizez pavajul din curtea mea, iar coşmarul noroiului pare să se fi sfârşit!”.

Primul contact cu România, Bucureştiul anilor ’93-‘95
Cum a ajuns aici tocmai de malul Oceanului Atlantic? Fără să fie doar un clişeu, povestea e una lungă. A plecat din Bretania imediat după Bacalaureat, iar din 1990 şi-a continuat studiile în Belgia. Trei ani de filozofie. Urmaţi de o „detaşare” în România, unde pentru doi ani a fost profesor de limba franceză şi istoria Franţei, la două licee şi o facultate din Bucureşti, totul în cadrul „Serviciului National Francez”, sub coordonarea Ambasadei Franceze (1993-1995). „«Serviciul Naţional» este, în Franţa, timpul de serviciu în cadrul armatei, dar la momentul respectiv se putea opta pentru  alte tipuri de servicii decât cel strict militar. Deşi durează doi ani, faţă de noi luni în armată, dar mi s-a părut o experienţă cu mult mai interesantă decât plictiseala de care vorbeau toţi cei care îşi făcuseră serviciul în armată. Aşa am ajuns în România şi pot spune că experienţa respectivă mi-a cam schimbat viaţa”.

S-a pregătit patru ani pentru viaţa din România
I-au trebuit zece ani să se întoarcă în ţara noastră. „Nici nu mă gândeam atunci la aşa ceva. Singurul lucru care mi-a fost clar după acei doi ani în România a fost că nu vreau să mai stau în Franţa, că trebuie să plec din ţara mea.  Nu mă mai înţelegeam deloc cu «francezul plângăcios», veşnic nemulţumit, mereu gata de o nouă revoluţie. În România, am simţit puternic intensitatea vieţii, aşa că am fost foarte deprimat câteva luni după întoarcerea mea în Franţa. Am prins în România un gust puternic pentru libertatea pe care Franţa nu mi-o putea oferi, iar astăzi acesta mi se pare cel mai preţios lucru pe care îl am aici!”.
Nu s-a grăbit, însă să emigreze definitiv. A ales o perioadă de „pregătire”, în care a învăţat să se descurce cu propriile mâini, pentru că şi-a dat seama că studiile intelectuale l-ar fi ajutat prea puţin să se descurce într-un mediu mai puţin dezvoltat.
S-a decis în anul 2000, însă de-abia în 2004 şi-a strâns bagajele, cu o dubă şi o remorcă şi a traversat toată Europa pentru a ajunge la Cobor. Lucrase câţiva ani ca independent în construcţii, în Bruxelles, astfel că a durat ceva să-şi lichidez afacerea. Apoi, în 2003 a mers în Irlanda timp de 6 luni, pentru a experimenta viaţa la ţară în mai multe ferme, căutând inspiraţie pentru „proiectul românesc”.
„Nu mă atrăgea România urbană, ci doar cea rurală, cea care putea să-mi ofere ce căutam: libertate, spirit de pionierat, pace şi linişte, spaţiu, multe provocări şi, nu în ultimul rând, accesul la proprietate, chiar dacă pe atunci nu era simplu pentru un străin să se stabilească în România, lucru care, din fericire, s-a schimbat mult după ce am intrat în UE în 2007!”.

Foto: Cobor este un sat înfiinţat de saşi, care „colonizaseră“ întreaga Transilvanie, după care în zonă au venit, timp de sute de ani, maghiarii, astăzi o comunitate minoritară. „Se pare că astăzi Cobor intră într-o nouă eră, nefiind deloc un sat care se stinge”, afirmă, mândru, Erwan Joliff.

A colindat ţara cu o după de „de şantierist” pentru a găsi un loc al lui
Totuşi, de ce Cobor? „În 2003 explorase România în căutarea unui loc al lui. Avea o dubă cu de toate, dar nu ca cele din ziua de azi, ci mai degrabă una „de şantierist” („ceea ce şi fusesem, de fapt”), cu tot ce era necesar pentru a prospecta o zonă rurală cunoscută ca având o infrastructură precară. Înăuntru avea o motocicletă de teren, iar după ce se stabilea într-un loc, timp de câteva zile explora satele din zonă. „Făceam o sută de kilometri pe zi cu motocicleta, trecând dealurile, traversând pădurile, mergând din sat în sat. În total, timp de o lună şi jumătate, am explorat aproape 300 de sate din centrul României (Mediaş, Sibiu, Făgăraş, Sighişoara), din Apuseni şi din Banat. Spre sfârşitul «misiunii»”, am ajuns să mă stabilesc timp de o săptămână la Şoarş, că să explorez Ţara Făgăraşului. Acolo am dat de Cobor. Aici am găsit nu doar ceea ce am descris mai sus, ci şi sentimentul puternic că era locul meu. Locul pe care îl căutam, îl aşteptam, ca pe o revelaţie. Să îţi zici, după trei sute de sate, că în satul acela vei trăi restul zilelor tale, e un sentiment puternic, care ţine loc de confirmare. E ca şi cum te-ai îndrăgosti. Aşteptam un astfel de sentiment, iar cu Cobor am avut această revelaţie. După 15 ani, deşi nu pot spune că este cel mai paradisiac loc de pe pământul acesta, cu siguranţă ştiu că este locul meu! Coborenii băştinaşi s-au raspândit pe tot globul, iar cei rămăşi se întreabă cum de eu, venit tocmai din Franţa, am ajuns în satul lor. Sunt convins că le este greu în continuare să mă înţeleagă!”.

O nemţoaică venită în vizită i-a devenit soţie, iar azi au patru copii
Când s-a stabilit în Ţara Făgăraşului era celibatar. Făcea parte dintr-o reţea de „ferme gazdă” şi a primit mulţi voluntari din lumea întreagă care voiau să experimenteze viaţa la ţară în România. În 2008, în iunie, a primit o voluntară din Germania. „Ne-am plăcut atât de mult încât ne-am căsătorit în 2010 şi am devenit părinţii a patru copii. Da, România mi-a dat şansa să întemeiez o familie, lucru care nu mi se părea deloc evident cât timp am locuit în Belgia, dar în mod uimitor, nu m-am căsătorit cu o româncă, aşa cum şi-ar fi închipuit toată lumea, ci cu o nemţoiacă. Aşa că formăm o familie cu adevărat europeană, eu francez din Bretania tocmai din vest, soţia mea din Dresda, din centrul Europei, şi trăim, cu toţi copiii noştri, în România, în estul Europei”.

Punctul de lucru al pompierilor voluntari, marele lui proiect
„Francezul din Cobor”, aşa cum este cunoscut în zonă, datorită paginii de Facebook cu acelaşi nume prin care-şi face cunoscută activitatea, a înfiinţat un punct de lucru pentru pompieri voluntari, a cărui activitate este una destul de intensă. „Am avut încă din adolescenţă dorinţa de deveni pompier, dar până la 40 de ani aceasta nu s-a concretizat. M-am hotărât în urma unui incendiu din Cobor, din 2007 parcă, în care a ars o şură. Atunci mi-am dat seama că, în caz de incendiu, nu suntem deloc bine apăraţi. Până vin pompierii din Făgăraş, incendiile fac ravagii, iar noi n-avem nici apă destulă pentru a le face faţă. Mi-am zis atunci că trebuie neapărat să găsesc soluţii pentru la mine acasă!”.
A construit, în subsolul unei construcţii, o rezervă de apă la care să se conecteze în caz de incendiu. Construcţia respectivă a devenit în timp remiza pompierilor, deşi pe atunci trebuia să fie un atelier ceva mai mare pentru gospodăria lui.

Un cioban l-a ameninţat că-i dă foc casei
În 2010 a avut un conflict cu un localnic, un cioban care l-a ameninţat că-i dă foc la casă, motiv întemeiat să urgenteze măsurile de autoprotecţie împotriva incendiilor. „Ultimul motiv este legat de desfiinţarea remizei vechi din Cobor, în locul căreia primarul de atunci şi-a făcut o lăptărie personală. Acest lucru mi s-a părut pe atunci scandalos, aşa că mi-am propus să înfiinţez la mine acasă o remiză de pompieri de care niciun primar nu se va mai putea atinge. Se pare că am şi reuşit. Am înfiinţat şi Asociaţia de pompieri SISUR, care deserveşte la ora actuală 7 sate din 4 comune, o populaţie de peste 3.500 de oameni, asigurând şi un serviciu de prim ajutor: un adevărat proiect pilot pentru mediul rural din România!”.

S-a şcolit la Siret, în „stil francez”
Pregătirea lui Erwan că pompier a început cu lectura tuturor documentelor redactate de ministerul francez de interne, despre normele aplicate pompierilor francezi. Apoi, primul curs la care a ajuns în România a fost cel de şef SVSU la Ciolpani, în 2015. „A durat o lună de zile şi sincer m-a dezamăgit profund. Aşteptam zilnic să facem ceva practic, ori toată practica consta în a desena pe hărţi acţiuni de salvare, folosind nişte semne grafice conform normelor NATO. A fost o experienţă destul de neplăcută pentru mine. Noroc că într-o zi am găsit o informaţie legată de centrul de pregătire de la Siret, Suceava. Mi s-a părut foarte interesant ce se practică acolo şi am luat imediat legătura cu coordonatorul acestui centru, domnul Colonel Popovici, care mi-a spus că aş putea participa la o sesiune doar dacă sunt trimis de ISU Braşov. Am făcut imediat o cerere în acest sens, cererea care mi-a fost aprobată, şi am ajuns, la scurtă vreme după Ciolpani, la Siret. Acolo am stat doar trei zile, dar au fost trei zile extrem de utile în pregătirea mea şi, comparativ cu experienţa din Ciolpani, cea din Siret a fost una cu totul pozitivă. Ce se făcea la Siret, pe vremea aceea, era cu totul nou în mediul pompierilor români! Pompierii din Suceava, conduşi de generalul Burlui, se inspiraseră din ce au văzut în Franţa, unde fuseseră de mai multe ori. Au creat un centru în Siret, unde puteam experimenta ce este un incendiu în mediu închis şi cum să-l stingi eficient”.
În 2016, IGSU a oferit civililor ocazia de a face voluntariat în unităţile lor, lucru care i s-a părut „Francezului” o oportunitate deosebită pentru a-şi continua pregătirea profesională. În sfârsit, în 2019, a putut accesa ca voluntar ISU cursul de paramedic. „Pregătirea mea ca pompier în România a fost una lungă, costisitoare în materie de timp şi energie, şi din păcate nu mereu foarte practică. De aceea, sunt de părere că ar trebui revizuită complet pregătirea pompierilor voluntari din România. S-ar putea face lucruri foarte bune, practice şi pe timp scurt, căci un voluntar nu are luni de pierdut la cursuri teoretice. Tot ce am văzut la Siret este un model de urmat, care dovedeşte că se poate”.

„Lumea fuge de răspundere, dar nu mi-e frică de procuror sau judecător, cât timp am conştiinţa împăcată!”
A întâmpinat greutăţi în activitatea lui încă de la început, dar spune că o mare parte dintre ele au fost deja depăşite. Trebuie să caute anual bani pentru a plăti asigurările, piesele, carburantul, materialele etc. Afirmă că este stupefiat de cât fuge toată lumea în România de răspundere, încercând să se acopere cu hârtii. „Dar m-am obişnuit şi, sincer, nu-mi pasă dacă voi ajunge vreodată la tribunal, pentru că am avut simţul răspunderii şi am făcut tot ce am putut pentru a dezvolta un serviciu de pompieri activ şi eficient. Nu mi-e frică nici de judecător, nici de procuror, dacă vor să-mi caute nod în papură, cât timp conştiinţa mea este împăcată şi am sentimentul că mi-am făcut datoria de pompier! Oricând se pot întâmpla accidente, oricând putem avea «ghinion», şi da, eu ca şef se pare că voi răspunde pentru tot ce se întâmplă! Dacă aşa este mentalitatea, aşa voi suporta consecinţele implicării mele voluntare în slujba României. Schimbarea inspectorului şef la ISU Braşov în 2017 a fost şi pentru mine un nou început în colaborarea cu ISU Braşov. Azi avem o relaţie absolut normală şi eficientă, în slujba comunităţilor din întreaga noastră zonă de intervenţie”.

Vrea la Primărie sau la Consiliul Judeţean
Problemele întâlnite în legătură cu serviciul de pompieri l-au făcut să intre şi în politică. „Patru ani de zile, din 2012 până în 2016, am avut foarte multă răbdare cu primarul. În aceşti patru ani, mi-am folosit la maximum diplomaţia, pentru a obţine 30% din ce aş fi vrut să fac realmente cu pompierii. Aşa că, în 2016, am avut speranţa că vom reuşi să-l schimbăm şi că voi avea un primar cu care voi putea colabora cu adevărat. Am ales să susţin un candidat din opoziţie. Pentru aceasta, am fost pedepsit.  Am fost dat afară din SVSU Ticuş, ni s-a tăiat orice sponsorizare şi s-a făcut presiune pe ceilalţi colegi să rămân singur. Aşa că, în septembrie 2016, am rămas doar cu autospeciala şi un singur coleg, şi a trebuit să găsim soluţii pentru a merge mai departe.  Atunci m-am simţit ameninţat, neştiind exact până unde putea să meargă jocul acesta de putere. Mi-am spus că apărarea cea mai bună este atacul, şi aşa a început drumul meu în politică”.
Este membru USR Şi se gândeşte serios să-şi depună candidatura la Primăria Ticuş, în 2020. Mai mult, a fost desemnat pe lista consilierilor judeţeni pentru partid. „Aşa că, dacă nu rezolvăm nimic în Ticus, mai există şi această oportunitate. Dacă aş ajunge la Consiliul Judeţean, aş lucra în două direcţii pe care le-am experimentat în satul Cobor: cele legate de dezvoltarea în mediul rural a unor echipe de voluntari capabile să acorde primul ajutor, pentru a reduce timpul de răspuns al serviciilor de urgenţă în caz de stop cardiac, şi tot ce ţine de reciclarea deşeurilor la nivelul comunelor rurale din judeţ. Politica mi se pare clar un mijloc de a sluji comunitatea din care fac parte şi o posibilitate de a avea mijloacele necesare pentru a realiza lucruri bune în interesul oamenilor”.

Ani de zile nu prea a interacţionat cu vecinii
În anii petrecuţi în Bucureşti a simţit des paradoxul unei societăţi pe de-o parte deschise, curioase şi pe de altă parte extrem de rigide şi ostile faţă de tot ce vine din străinătate. Spune că a avut destul de mult de suferit din cauza mândriei naţionale. „Am rămas extrem de prudent când m-am întors în Cobor, şi fac tot posibilul să nu deranjez şi să nu dau impresia că aş şti eu mai bine decât localnicii. Cred că primii ani nici am prea avut contact cu ei. Am muncit mult în gospodăria mea, încercând să-mi ridic un pic standardele de viaţă”.

Gater, „taxi comunitar”, dispensar, serviciu de reciclare a deşeurilor
Doar începând din 2006 a început să interacţioneze mai mult cu sătenii. A dezvoltat atunci un gater care oferă în mod exclusiv serviciul de tăiere a lemnului pentru oamenii din sat, lemn pe care îl cumpărau de la pădurar şi cu care făcea scânduri, grinzi, foastene pentru nevoile lor. Apoi a dezvoltat aşa-zisul „taxi comunitar“ - un mix între serviciul pe care ţi-l oferă un taxi şi cel pe care ti-l oferă un mijloc de transport în comun, cu un preţ extrem de competitiv faţă de cel plătit până acum. „Îi duceam pe oamenii din sat în oraş cu o Dacia MCV cu 7 locuri, de trei ori pe săptămână. Apoi, în paralel cu servicul de taxi comunitar, am început să dezvolt un serviciu de comisioane pentru săteni. Le aduceam tot ce aveau nevoie din oraş şi le rezolvam diverse treburi care îi scuteau de o zi pierdută în oraş”. În 2009, a început să pună pe picioare un serviciu local de reciclare a deşeurilor la nivelul Cobor-ului, căci se săturase să vadă pet-uri aruncate peste tot în natură.
„În ultimul timp lucrez la reînfiinţarea unui dispensar medical, că să poată veni din nou în sat un medic, cel puţin o dată pe săptămână, căci am nevoie şi de servicii medicale pentru familia mea. Am renovat o casă pe care o deţineam şi aceasta va deveni noul dispensar, lucru atât de necesar într-un sat izolat cum este Cobor”.

Un premiu l-a făcut să înceapă să se simtă apreciat
În 2016, a primit un premiu din partea Fundaţiei Comunitare din Ţara Făgăraşului, în Gala organizată de fundaţie, pentru categoria „voluntar din pasiune”. „A fost un lucru foarte neaşteptat şi extrem de emoţionant. Neaşteptat, pentru că atunci eram convins că un juriu român nu poate să acorde un premiu, un semn de recunoştinţă, unui străin. În acelaşi an, am aceptat pentru prima dată să vorbesc cu un jurnalist şi am început să fiu din ce în ce mai mediatizat şi, de atunci, mereu lăudat. Da, am început să cred că şi eu pot fi apreciat în ţara mea adoptivă şi că nu trebuie să-mi fie teamă să vorbesc. Lumea mă întreabă dacă am cetăţenie română şi vă pot spune că nu, şi că este greu s-o dobândeşti. Nu ştiu daca voi deveni vreodată român cu acte în regulă, dar sigur voi rămâne pentru toţi «Francezul din Cobor», un om care, chiar dacă nu s-a născut aici, a dobândit un profund sentiment de apartenenţă în faţa acestui pâmânt. Nu ştiu ce înseamnă să fii mândru că eşti român, eu nu sunt mândru că sunt francez, aşa a vrut soarta, dar cu siguranţă destinul meu este să fiu aici, şi cât o să pot, voi încerca să fac lucruri bune şi să mă implic în societatea românească!„