Ilie Luca, o viață în slujba lui FC Brașov

Dacă ar fi să facem un concurs pe tema „cel mai bun stegar” cu siguranță regretații Silviu Ploieșteanu, Nicolae Proca, mereu tânrul „nea” Ucu Taus sau Ilie Luca s-ar afla cu siguranță printre câștigători. Astăzi vă propunem să intrăm puțin în intimitatea ultimului de pe listă, a delegatului, a conducătorului sau pur și simplu a omului de fotbal Ilie Luca. Urmăream la finele anului trecut interesanta poveste trăită de Ilie Luca, fostul campion național de lupte la juniori ( 1981), ajuns unul din cei mai buni conducători din fotbalul nostru. Materialul apărut pe www. insport. ro sub semnătura colegului nostru Silviu Prescornițoiu e unul de luare aminte în care învechitul slogan „omul sfințește locul” se potrivește de minune eroului nostru. Am retrăit prin el multe din momentele frumoase ale fotbalului brașovean, cu bunele și cu relele lui, cu infuzia umană, jucători, antrenori, președinți ce s-au perindat pe la FC Brașov de-a lungul timpului. Tocmai pentru că ne-am dorit ca cititorul de rând, cunoscătorul sau simplul iubitor de fotbal din Brașov să își aducă aminte sau să afle ce era în spatele echipelor vremurilor trecute, cu acceptul autorului și al personajului principal am decis să îl publicăm și noi în cotidianul nostru. Materialul va apărea în două părți, astăzi și mâine pe care sperăm că le veți savura cu plăcere. Articolul se vrea unul de inimă, în care eroul trăiește și valoarea îi e recunoscută acum, el putându-se bucura încă de gloria de odinioară. Nicolae Pescaru l-a propus, Dumitru Dragomir l-a angajat, cu Marius Lăcătuș a debutat Statura și mersul îi trădează trecutul. În adolescență și tinerețe (1970-1982), a practicat luptele greco-romane. A început la Școala Sportivă Brașovia, unde l-a avut îndrumător pe fostul campion mondial Valeriu Bularca. În 1974, a trecut la Clubul Sportiv Steagul Roșu Brașov (antrenor Ion Radu), de unde, de altfel, s-a și retras din activitate, în 1982. Doar pentru un an (1975-1976), cât a efectuat stagiul militar obligatoriu, în acele vremuri, a fost legitimat la Asociația Sportivă Armata Cluj Napoca. Ca luptător, a fost campion național de juniori (1971), dar și medaliat cu bronz la Campionatele Naționale de tineret (1972, categoria 81 kilograme). Totuși, cele mai mari satisfacții le-a trăit în lumea „sportului rege”, unde, timp de 27 ani, a activat ca organizator de competiții sau director sportiv. Dintre aceștia, 23 ani și jumătate a lucrat, neîntrerupt, pentru formația de fotbal fanion a județului: FC Brașov (până în 1989, denumită Fotbal Club Muncitoresc Brașov). Spectator la Steagul Roșu - Beșiktaș Istanbul Născut la 26 februarie 1955, în comuna Zau de Câmpie, aproape de Luduș, județul Mureș, Ilie Luca a intrat în lumea fotbalului imediat după ce a renunțat la luptele greco-romane. Viața a făcut ca, încă din perioada în care era sportiv activ, drumurile să i se intersecteze cu fotbalul. Până atunci, cu fotbalul nu avusese tangență prea mare. Ca tânăr sportiv, a fost pe stadion la acel meci memorabil din Cupa Orașelor Târguri (1974/1975, actuala Europa League), FCM Brașov - Beșiktaș Istanbul. După izbânda turcilor (2-0) din tur, «stegarii» au învins cu 3-0 și s-au calificat în turul 2: goluri marcate de Cadar (minutul 87) și de Șerbănoiu (2 goluri), în minutul 90 și în prelungiri! „Acel meci mi-a rămas în minte, a fost ceva deosebit! Nicolae Proca era antrenor, iar marii fotbaliști ai Brașovului, Pescaru, Gyorfi, regretații Ivăncescu și Adamache jucau pentru Steagul Roșu, cum se numea echipa atunci. Stadionul era arhiplin, mustea de oameni. Și prin copacii din jurul stadionului se urcaseră oamenii. Atunci am prins gustul să merg pe stadion, la meciurile de fotbal”, povestește Ilie Luca, pentru insport.ro. Întâlnirea adevărată cu fotbalul s-a produs ceva mai târziu. Propus de Nicolae Pescaru În perioada 1981-1983, a urmat cursurile Școlii de maiștri din cadrul Grupului Școlar Hidromecanica. „Înscriși la Școala de maiștri erau și fotbaliștii Steagului, printre care Nicolae Pescaru și Vasile Gherghe. Așa m-am cunoscut și m-am împrietenit, pe parcurs, cu Nae Pescaru, atunci antrenor-jucător la FCM Brașov. La 28 ani, cât aveam, cred că am fost cel mai tânăr absolvent al Școlii de maiștri. Sincer, nici nu am apucat să-mi iau diploma”, rememorează interlocutorul. Așadar, 1982: „Era perioada în care renunțasem la lupte și, în mod normal, urma să mă angajez în Uzina de Autocamioane Steagul Roșu, conform calificării de lăcătuș. După atâția ani de sport, să intru direct în uzină, în producție, nu era ușor. Așa că i-am aruncat o vorbă lui Nae Pescaru, dacă nu e ceva de lucru pe la stadion. Eram proaspăt căsătorit, locuiam într-o garsonieră. Într-o zi, mă întorc acasă și, surpriză, găsesc un bilet în ușă, scris de Pescaru, să mă prezint de urgență la stadionul Tineretului, unde era sediul clubului, atunci”. Tovarășul președinte Dragomir Ilie Luca descrie primul contact cu Dumitru Dragomir, actualul președinte al LPF, atunci conducător al «stegarilor», felul cum a fost angajat și a început noua slujbă: „Era 26 februarie 1982. La club, Nae Pescaru m-a prezentat tovarășului președinte Dumitru Dragomir: tovarășe președinte, el este băiatul despre care v-am spus. Și a început tovarășul președinte să mă descoasă. I-am spus că am făcut sport, că am carnet de șofer, mașina urma să-mi vină și că vreau să muncesc. M-a întrebat dacă am casă, că nu putea să-mi ofere, cum era pe atunci. Cum aveam și casă, mi-a spus ca a doua zi să mă prezint la noul meu loc de muncă. Am fost angajat organizator de competiții„. Mai erau doar 2 zile până la reluarea campionatului 1981/1982, când, în prima etapă a returului, FCM Brașov întâlnea Chindia Târgoviște. Meci care, coincidență, a marcat un început și pentru tânărul jucător... Marius Lăcătuș. „Practic, amândoi am debutat la FCM Brașov, în acea partidă. Am învins cu 3-0, iar Marius a intrat în repriza a doua, în locul lui Vasile Bențea. De atunci, parcă ne-a unit ceva și am rămas prieteni pe viață”. Mitică Dragomir știa poreclele piticilor A lucrat câțiva ani buni cu actualul boss al Ligii Profesioniste de Fotbal, despre care are numai cuvinte frumoase. Nu e genul de lingușitor și yesmen, nu exagerează și, pentru a nu lăsa loc interpretărilor, apelează la exemple din amintiri, atunci când îl caracterizează pe acesta: „Mitică Dragomir a fost mereu foarte punctual. Dacă la 6 dimineața trebuia să plecăm undeva, pe la ora 5,45 ajungeam în fața casei lui, la 6 fără 2 minute vedeam cum se stingea lumina la baie sau pe hol, iar la fix era în mașină. Programul lui zilnic era fix, bătut în cuie, exceptând zilele în care pleca din oraș. Dimineața, la ora 6,45 era în birou la directorul general al Uzinei de Autocamioane Steagul Roșu, apoi trecea pe la primul secretar al județului, iar la ora 8 fix era în club. Noi, de jenă ca nu cumva să apară mai repede, pe la ora 7,45 eram mereu în club. La prânz, pe la 12,30-13, programul era mai lejer: și atunci, ca și acum, după masă, are somnul de o oră. După-amiaza, nu lipsea la nici un antrenament: nici la echipa mare, nici la copii și juniori. Păi dacă îi cunoștea până și pe pitici și juniori, după porecle sau cum îi strigau părinții! Acorda o mare atenție copiilor și juniorilor. Era pasionat, trăia fotbalul. Cu subalternii avea suflet bun, mai ales în vremurile acelea. Când ne întorceam din turneele în străinătate, făceam un tabel nominal și umplea o geantă mare, maro, numai cu cadouri și atenții pentru toții angajații clubului. Plus celelalte obligații care erau, în anii aceia: conducerea uzinei, partid, miliție etc. Erau de la brichete, pungi de cafea și țigări, până la blugi și aparate video. Ieșeam afară prin Liban, Egipt, Siria sau Emiratele Arabe și de fiecare dată, prin rotație, lua în delegație pe câte unul dintre angajații clubului. Știa să se facă respectat și să-și apropie colaboratorii. Nu mișca nimic fără el în club”. Arbitrii, mai atenți cu unii Cât despre arbitrajele de atunci, Ilie Luca e scurt, dar edificator: „N-aș fi vrut să fiu în pielea arbitrilor, mai ales a tușierilor care erau înspre banca noastră de rezerve. Mitică Dragomir trăia meciurile intens, pe bancă. Arbitrii îi știau de frică, Dragomir era influent și avea relații. Atunci, arbitrii trebuiau să aplice regulamentul în așa fel încât să fie atenți cu cei care se impunea, dar și să supere cât mai puțin”. Erau vremurile în care transferurile jucătorilor se făceau numai cu acordul prim-secretarilor de județ. Cazuri rare, când mai scăpa câte unul, pe lângă, fără ca șeful județului să nu fie informat. Aro pentru actele lui Marius Lăcătuș Regula s-a respectat și în privința trecerii lui Marius Lăcătuș, de la Brașov la Steaua: „În 1983, Marius a ajuns la Steaua. Nu fără peripeții. Dragomir, care avea afinități pentru Dinamo, îl mirosise că va ajunge fotbalist mare. Nu prea-i convenea să-i dea dezlegare pentru Steaua. A fost chemat la prim-secretar, cred că Marin Olteanu era, și somat să-i dea drumul lui Marius la Steaua. Cu greu, le-a dat un acord de transfer celor de la Steaua, însă completat greșit, intenționat. Numai la București au realizat asta. S-au întors la prim-secretarul de la Brașov. Ei bine, alte discuții, în care Dragomir nu a cedat și nu a eliberat un acord de transfer valabil până nu a primit și el o aprobare de la Armată, pentru un Aro”. Drama familiei Dragomir Munca alături de „Corleone” Dragomir s-a întrerupt după drama trăită de acesta, în ianuarie 1987, când fiul cel mare, Emanuel, fost jucător și campion național de juniori republicani cu FC Brașov, în 1986, a decedat. Marcat de tristul eveniment, în vara anului 1987, Dragomir și-a luat familia, pe soția Vica și celălalt băiat, Bogdan, și a părăsit Brașovul. A ajuns la București, unde a fost instalat președinte la Victoria (grupare desființată, după 1989).