Leafa bugetarilor şi creditele lui Teodorovici

Portofoliul Finanţelor pune o gravă problemă de resurse umane a acestui guvern, care a încercat toate formulele posibile. N-au lipsit candidaţii veniţi dinspre comentariul economic (Voinea), absolvenţi de Harvard fără experienţă practică (Ioana Petrescu) sau chiar un primar cu veleităţi de investitor în artă. Ponta l-a tatonat şi pe consilierul său onorific, Socol, cel care a pus deja pe butuci o companie pe care n-a avut habar să o conducă – Fondul de Contragarantare – dar acesta a avut decenţă să refuze. 

Până la urmă a căzut măgăreaţa pe acest dandy care se luptă de vreo doi ani cu fondurile europene, fără a face vreo mare scofală. Dar, cine ştie…

Îmi pun însă o întrebare (pe care şi-o vor fi pus şi alţii): ce fel de om al “finanţelor” este unul care spune în declaraţia de avere că are credite de 800.000 euro? N-a sărit în ochi premierului acest amănunt? Nu s-a întrebat cum se poate angaja un asemenea credit în condiţiile în care tu n-ai lucrat decât la stat, unde cea mai mare leafă este de vreo 60 de milioane? Cum şi în cât timp şi-ar putea achita Teodorovici datoriile în condiţiile în care preţurile din cluburile pe care le frecventează nu sunt deloc modeste?

Dar, lăsând acest caz la o parte, să revenim la povestea salariilor bugetarilor. După talmeş-balmeşul făcut de Boc când nu ştia cum să strângă cureaua şi când a tăiat lefuri de unde nu trebuia, lăsând în schimb unde ar fi trebuit să taie, s-a ajuns la situaţii paradoxale de genul celor invocate de premier – ca, de pildă, sepepistul să aibă o leafă mai mare decât demnitarul pe care-l păzeşte.

Argumentul populist al bieţilor demntari care ostenesc pe mai nimic ţine, mai ales dacă-l bagi pe preşedinte în faţă. Deşi leafa preşedintelui n-ar trebui să fie un etalon, date fiind răspunderile sale limitate. Nici în America – unde şeful Executivului are chiar toate responsabilităţile – preşedintele nu are o leafă mare, faţă de cele din mediul privat. Nu ştiu dacă Obama câştigă un milion pe an, iar Clinton a trebuit să ţină conferinţe ca să-şi amelioreze starea materială după ieşirea din funcţie. Dealtfel, salariile demnitarilor constituie o falsă problemă. Într-o întâlnire recentă, fostul ministru de Finanţe Florin Georgescu, îmi propunea să fac o anchetă şi să-i întreb pe câţiva dintre reprezentanţii naţiei cum ar fi dacă ar trebui să se descurce din banii de pe “fluturaş” (aşa se numea, pe vremea lui Ceauşescu, chitanţa pe care o primeai la leafă, ca să nu vadă colegii cât încasezi). Iar adevărul este că nici un demnitar nu trăieşte din leafă. Grosul veniturilor este constituit de felurite privilegii şi gratuităţi (atenţie: nu includ aici şpăgile) de care beneficiază aceştia datorită unor inventive formule de recompensare (sporuri, diurne, participări în consilii de administraţie şi AGA) care le asigură supravieţuirea într-un mediu concurenţial. Aceste teoretice venituri modeste ar justifica, în concepţia promotorilor ideii noului sistem de salarizare, tentaţiile care conduc la fenomenul corupţiei – deşi nimeni nu poate băga mâna în foc că oricât de mare ar fi leafa, dorinţa de a avea mai mult funcţionează.

Sunt de acord că trebuie făcută ordine în acest domeniu. Dar nu aşa cum se intenţionează. Pentru că problema nu este de a aduce salariile rămase mici la nivelul celor care s-au tot mărit, prin felurite mijloace, ci şi de a le reduce pe cele care au crescut fără să ţină cont de realitatea economică. Ce justifică, de exemplu, faptul că Patriarhul încasează cea mai mare leafă din sistemul bugetar – compania pe care o conduce nefiind una care să şi producă ceva, peste ceea ce primeşte de la stat? Cu atât mai mult cu cât o astfel de persoană ar trebui să fie desprinsă de cele lumeşti, veniturile sale trebuind să meargă spre acte de caritate…

O reaşezare pripită şi negândită nu numai că nu va rezolva nimic (în afara creşterii salariilor preşedintelui şi premierului) dar va şi adânci haosul din domeniu. Iar efectele nu vor întârzia să se facă simţite…