Legitimarea politică a pieţelor civice

Într-un recent comentariu (Războiul Partid - Securitate) Petru Romoşan face o observaţie pertinentă asupra identităţii protestatarilor din piaţa Victoriei: cine sunt cei care, manifestând de o săptămână, nu au - caz unic - vreo revendicare de ordin social, dintre cele care pun în mişcare, de regulă, masele revoltate? Pornind de la aspectul exterior general - persoane de regulă bine echipate, cu aspect civilizat, modern chiar, şi cu resurse intelectuale ce pun în evidenţă un parcurs educational consistent, dar animate de intoleranţa specifică celor fără nevoi materiale - până la lista de revendicări, totul ne spune că nu ne aflăm defel în prezenţa unui eşantion reprezentativ pentru starea de fond a societăţii. Nu sunt nici pensionarii cărora creşterea punctului de pensie le aduce nişte bani în plus pentru medicamentele necompensate, nici angajaţii pe salariul minim care trudesc în cele mai dure activităţi, nici micii întreprinzători care rezistă controalelor de toate felurile. Sunt, dacă vreţi, cei care reprezintă clasa de mijloc, în cea mai interesantă formulă a sa: oameni pe care părinţi cu instinctul supravieţuirii, care au preluat creator de la statul falimentar pârghiile beneficiilor private, odată cu ştafeta activităţilor rentabile, sau care au fost plasaţi în structurile statului în poziţii privilegiate, urmaşii direcţi ai foştilor activişti şi securişti care, blocaţi politic, au făcut din afaceri motorul noii lor prosperităţi. Simplificând, aş spune că în Piaţa Victoriei avem de-aface cu o ediţie revăzută şi adăugită a Pieţei Universităţii din 90, unde cântau şi protestau, alături de naivi, foştii comunişti şi securişti care rataseră cursa înşfăcării pîrghiilor puterii la Revoluţie. Fără a generaliza inutil, trebuie să recunoaştem că printre inevitabilii naivi şi visători care au populat şi populează cele două pieţe se află eşalonul consistent al celor care, realizaţi material şi social, doresc să-şi legitimeze politic poziţiile actuale. Sunt cei care în ciuda potenţei materiale, au pierdut competiţia cu mai numeroasele categorii umile de votanţi, şi încearcă acum, sub pretextul generos al luptei împotriva hoţiei şi necinstei unor politicieni care nu au apucat încă să se manifeste plenar pe aceste coordonate (o vor face, cu siguranţă şi ei, dacă vor avea prilejul, cum au făcut-o toţi cei dinaintea lor), să încline balanţa în favoarea lor. Contestatarii de azi fac parte, conştient sau nu, din categoria beneficiarilor direcţi ai suitei de hoţii politice comise de mai toţi guvernanţii anteriori, cele care le-au creat condiţiile despărţirii brutale de masa celor mereu perdanţi - cei care acum încearcă să reacţioneze, timid şi tardiv, în faţa Palatului Cotroceni. Unde se află adevăratul sediu al puterii oculte a SISTEMULUI neosecurist, reprezentat de componentele „statului de drept” constituit de Băsescu pentru a-şi consolida puterea şi moştenit, aproape intact, de Iohannis. În ciuda eficienţei sale în planul luptei directe cu adversarii declaraţi, sistemul nu reuşeşte ca, în ciuda valorii reziduale a celor care îl reprezintă la vîrf (în rezumat: un securist cu instinctul controlării pârghiilor de putere, o procuroare propulsată din baschet pe criterii de ereditate, o judecătoare incultă dar obedientă, un procuror general cam prostănac, dar vocal - aţi recunoscut, desigur coloana vertebrală a neosecurismului mediocru dar eficient) să fie cel adecvat şi în operaţiunea înlocuirii unei categorii de politicieni cu aceea pe care o susţine. Asta, în ciuda suportului practic al mafiei diplomatice, dedicată susţinerii necondiţionate a companiilor internaţionale care au găsit în România terenul ideal pentru o colonizare discreţionară. Ce altă „marcă” putea să poarte o asemenea combinaţie decât aceea a unui dascăl de provincie trezit aproape fără voia lui la vârful unei societăţi de la care nu aşteaptă decât beneficiile privilegiilor?
Bref: ce vrea, de fapt, minoritatea activă din Piaţă? Nimic altceva decât legitimarea politică pe care nu a reuşit să o obţină altfel. Transferul de putere prin presiunea străzii - soluţie care, în mod de neconceput într-o democraţie, a mai funcţionat odată, sub privirile nepăsătoare ale unei comunităţi internaţionale dezinteresată de procesele care nu o afectează direct. E drept că în piaţă nu se strigă „Sus Iohannis!”. Mesajul, însă, se subînţelege, subliminal,   din „Jos Grindeanu!”. Toată această manevră beneficiază, într-o măsură nemaiîntâlnită din timpul dictaturii comuniste, de suportul unui „sistem” mediatic în care sljitorii condeiului şi ai microfoanelor par să-şi fi regăsit preţioasele reflexe ale devotamentului necondiţionat. Fără transmisiile directe non-stop, fără mesajele frizând devoţiunea aproape religioasă, fără invocarea emoţională a dimensiunilor apocaliptice ale participării, semnificaţia acestui protest ar fi fost, poate, una mai apropiată de normalul unui astfel de eveniment, mai puţin convingătoare chiar pentru cei care abia aşteptau să fie convinşi.
 Nu vreau ca, în obişnuita manieră totalitară (cine nu e cu noi...) să se înţeleagă că aş contesta în vreun fel dreptul democratic la protest. Indiferent pentru ce. Protestul este o marcă a democraţiei şi unul dintre cele mai preţioase drepturi pe care ni le-am câştigat printr-o revoluţie. Imi displace însă profund ideea de manipulare - grosolană sau subtilă - iar cea la care asistăm mi se pare a fi una dintre cele mai perfide. Guvernul acesta a comis o eroare impardonabilă, a fos sancţionat drastic prin umilinţa de a retrage un document în care pretindea că crede şi pentru care va plăti, cu siguranţă, prin perderea unui important coeficient de încredere. Dar mă gândesc, cu ingrijorarea pe care o manifestă comentatorii neînregimentaţi în Sistem, pe care o împărtăşesc, că în ciuda semnalelor date ne îndreptăm spre ceva ce istoria a mai cunoscut: un totalitarism subtil, de mileniul trei, drapat într-un simulacru de veşmânt democratic. Activat cu premeditare, chiar cu riscul unei rupturi irevocabile a societăţii.