Lovitura de palat a „mielului turbat”

Acţiunea cuplului Grindeanu - Ponta este fără precedent în analele politicii şi de un penibil desăvârşit: supărat că a fost remaniat, premierul scos din joben de Dragnea s-a supărat şi, îmbăţoşându-se ca orice bănăţean care nu concepe să nu mai fie „fruncea” a proclamat: Eu de-aicea nu plec! Şi s-a baricadat, ca o nevastă înşelată, în căminul conjugal din care nu concepe să plece ca să fie înlocuită cu alta. Găsind sprijin necondiţionat din partea infantilului Ponta, care a mirosit ocazia de a se mai juca puţin de-a guvernarea, cu jucăriile care i-au fost luate cu brutalitate din mâini. Trezit brusc din starea de somnolenţă în care s-a complăcut şase luni, premierul de muşama pune şi de-o răscoală politică în judeţul natal, pornind de la sloganul „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!. Argumentaţiile şi pretenţiile guvernului-fantomă sunt de tot râsul: sa-şi dea Dragnea demisia, că aşa vrem noi şi considerăm că vrea prea multă putere, fără să o împartă cu noi! Să se facă congres! Iohannis să pună tot premier de la PSD(?).
Într-o democraţie coaptă nu doar că aşa ceva nu ar fi fost posibil, dar nici opinia publică nu ar fi acordat vreo atenţie tribulaţiilor cuplului comic-fantezist, care ar fi fost trimis degrabă la circ. Iată însă că punem preţ pe tot ce nu merită, iar o presă înfometată de scandal ridică comedia  la rangul de tragedie antică. Anonimul şi anodinul Grindeanu capătă statura unui Prometeu dezlănţuit, iar pajul său de ocazie îşi pune trese de general pe costumaţia de Micky Mouse.
lasă că nici de partea cealaltă lucrurile nu stau mai bine. Ghinionistul învingător în alegeri, Dragnea se poticneşte penibil la început de guvernare, într-o neinspirată Ordonanţă 13, dându-şi cu stângul în stângul într-o marţi, 13, cu tentativa eşuată de a se debarasa de pupilul său. Din ambele operaţiuni PSD pierde masiv în încrederea publică, în ciuda demersului pozitiv cu graficul programului de guvernare. Era mai mult decât evident că echipa guvernamentală a fost neinspirat încropită, pe bază de simpatii personale şi de presiuni ale noilor baroni şi că se apropiase scadenţa unor corecturi. Maniera în care s-a ales să fie recondiţionată a fost însă extrem de...neîndemânatică iar reacţia liderului maximus la replica surprinzătoare a Grindeanului total neadecvată. Bun administrator al succeselor, preşedintele PSD gestionează dezastruos crizele cu care se confruntă după preluarea puterii. Iar acest lucru generează costuri. Între care şi acestea, ale paradoxalului efort de a lichida ceea ce a mai rămas din Guvern, printr-o moţiune de cenzură care poate pune capăt chiar guvernării. Episodul va rămâne în istoria parlamentarismului autohton, ca o culme a stupidităţii şi absurdului. Pentru mulţi observatori comportamentul lui Grindeanu a fost surprinzător: mielul blând, bun de mângâiat pe creştet, din turma executivă, a turbat pur şi simplu când i s-a pus în faţă perspectiva pierderii privilegiilor de care se bucurase din plin. Indiferent de argumentele invocate pentru a-şi justifica comportamentul, preponderent rămâne sentimentul frustrării: „oftica” - în limbaj popular - de a fi fost desprins cu brutalitate de o condiţie pe care începuse să o creadă perpetuă. Este greu de dedus ce anume a sperat să obţină în acest fel, altceva decât satisfacţia şicanării celor responsabili de eşecul său.
Cu luciditate, un fost premier  al cărui model i-ar fi fost util ca să rămână în funcţie - Emil Boc - spunea că este absurd să crezi că poţi face ceva fără o susţinere parlamentară. Deocamdată, unica susţinere a lui Grindeanu stă în ...secretarul său general. Cel cu care împarte lovitura de palat de la Victoria.