Marile iluzii

De vreo două decenii încoace fotbalul românesc nu prea mai contează în arena internaţională. Un campionat intern şchiop, populat cu echipe care stau să se desfiinţeze de pe o zi pe alta pentru că nici banii negri nu mai sunt ce-au fost odată, în care triumfă chiorul din ţara orbilor. Ce mai reuşesc impresarii să vândă sunt jucători de mâna a doua sau a treia care îmbătrânesc pe băncile de rezerve ale unor echipe cu ceva pretenţii sau joacă la echipe din campionate exotice.
Odată la doi ani fotbalul nostru pare să se dezmeticească alimentând speranţe deşarte fără nici o legătură cu realitatea.

După vreo opt ani în care am ratat calificările pentru europene şi mondiale, ne-a pus Dumnezeu mâna în cap şi, în cea mai slabă grupă a preliminariilor, am avut norocul – chior – să ne calificăm în ultimul moment. Şansa ne-a zâmbit şi am fost traşi la sorţi să inaugurăm Campionatul European cu echipa gazdă. Înclin să cred – în virtutea unei tradiţii – că vom reuşi un egal, dar aceasta va fi performanţa maximă pe care ne-o putem permite. Cred, de asemenea, că nu vom reuşi să facem faţă nici elveţienilor (a căror naţională e plină de est-europenii naturalizaţi) şi nici Albaniei, cea prezentă pentru prima dată într-o astfel de competiţie. Mi-ar plăcea să greşesc cu aceste pronosticuri, dar nu văd de loc cum echipa de strânsură a lui Tata Puiu (şi el depăşit de noile realităţi din fotbal) ar putea să facă mai mult. Mi-e greu să înţeleg şi ce anume poate să alimenteze speranţele pe care şi le pun fanii în această improvizaţie de echipă. Cred că în fotbal se petrece acelaşi fenomen care guvernează politica românească: cât de neprofesioniste şi de ineficiente ar fi guvernele care se succed, pe atât de insistenţi sunt suporterii lor în a spera, la fiecare rundă de alegeri, că se vor trezi şi vor mânca jeratic spre binele naţiei. Împingând comparaţia la limită, am impresia că ne prezentăm la startul europenelor cu o echipă de… tehnocraţi, adunată de Tata Puiu de pe la felurite cluburi de mâna a patra, care de-abia acum înţeleg cât e de complex jocul în care sunt angrenaţi aproape fără voia lor.

Ştiu, este dur să accepţi ideea că după succesele de prin anii 90, obţinute de o generaţie de excepţie, nu mai însemnăm nimic în sportul-rege, dar aceasta e realitatea. Şi nimic nu o poate schimba. Iar noi, cei care ne agăţăm mereu de ideea şansei suntem victime colaterale.