Modelul norvegian: traficul “oficial” de copii!

Avem acest obicei prost, de a cădea în fund şi a crea legende despre superioritatea unor modele de civilizaţie faţă de altele. Cel mai cunoscut model este cel suedez, pe care chiar preşedintele Iliescu îl dădea de exemplu, la începutul anilor 90, ca fiind unul de urmat în evoluţia noastră. Atunci însă, Iliescu se referea în special la programul social al suedezilor care contribuise în mod serios la atenuarea diferenţelor dintre categoriile sociale printr-o echitabilă distribuire a beneficiilor societăţii.
Cu timpul, admiraţia s-a transferat asupra întregului grup de ţări nordice, unde nivelul de trai a ajuns la cote pe care multe ţări dezvoltate nu reuşesc să-l atingă. Modelelor economice le-au fost asimilate, fără prea multă expertiză critică, şi cele sociale, acestea rămânând principalul punct de atracţie al doritorilor de un trai mai bun dintr-o Europă în care persistă diferenţe marcate.
Printre cei care au ales ca un al doilea cămin o ţară din Nordul continentului s-au aflat şi numeroşi români. În ciuda discreţiei tradiţionale a mass media locale, în ultima vreme au reuşit să transpire în afară amănunte ale unor acţiuni oficiale care frizează abuzul legiferat. Este cazul familiei Bodnariu (el român, ea norvegiană) despre care amănuntele s-au făcut cunoscute cu dificultate. Practic, celor doi le-au fost „confiscaţi” în cel mai brutal mod cu putinţă cei cinci copii (între care şi un sugar de câteva luni) sub acuzaţia de a le fi fost aplicate pedepse corporale şi de a fi fost supuşi îndoctrinării religioase (familia fiind de credinţă penticostală). Măsura a fost luată în urma unor „observaţii” ale educatorilor din şcoala pe care o frecventau copiii cei mai mari, făcute în total dispreţ al regulilor (în care un copil nu poate fi interogat decât în prezenţa unui părinte). Părinţii au recunoscut că putea fi vorba de câte „o palmă la fund” – ceea ce în habitatul românesc se încadrează în normalitatea relaţiilor familiale. Nu şi în Norvegia. Declanşată cu vreo două luni în urmă, operaţiunea de răpire a copiilor este pe cale să se finalizeze cu proceduri de adopţie a acestora de către familii norvegiene, măsura fiind la discreţia unor organizaţii locale (Barnevernet). Scandalul stârnit în România şi reverberat în mai multe capitole ale lumii prin demonstraţii de protest a scos la iveală faptul că episodul nu este unul singular. Unei alte familii de români i-au fost, deasemenea, confiscaţi cinci copii, pentru motivul că tatăl fusese acuzat de o infracţiune, acuzaţie dovedită în instanţă ca nereală, copiii nemaifiind recuperaţi de la familiile adoptive. Iar o altă familie, cu doi copii, a reuşit să fugă din Norvegia cu puţin timp înainte ca agenţii Barnevernet să apuce să-i poprească, în urma unor suspiciuni exprimate de cadrele didactice de la şcoala pe care o frecventau.
În lumina acestor exemple se conturează o concluzie şocantă: în Norvegia se practică, sub protecţia legii, traficul de copii către familiile norvegiene de la cele ale emigranţilor, sub pretexte neverificabile. Instituţia care operează acest trafic este autonomă şi statul nu poate interveni în măsurile abuzive pe care le ia, în conformitate cu prevederi legale a căror absurditate e mai mult decât evidentă. Este evident că statul român nu trebuie să rămână nepăsător faţă de acest aspect şi că este necesară o intervenţie hotărâtă la instanţele internaţionale, la cele europene, chiar dacă Norvegia nu face parte din Uniune (cum credea Elena Udrea)