Mult zgomot pentru prea puţin…

Scandalul “Şova” este, poate, cel mai absurd dintre toate la cele care asistăm în politica actuală. Nimeni nu se oboseşte să înţeleagă lucrurile, atunci când subiectul poate să devină un instrument politic, iar faptul că interpretarea sa cu reavoinţă face un mare rău, aproape ireparabil, climatului de abordare politică a ţării în general, aproape că nu mai contează.

L-aş compara cu tărăboiul stârnit de presupusa intenţie, din 2012, de “desfiinţare” a Curţii Constituţionale. Un prost (dacă-mi aduc bine aminte acesta era tot Şova) a aruncat pe piaţă, într-o doară, această idee, în urma controversatei decizii a Curţii Constituţionale legate de referendumul de suspendare a lui Băsescu. În mod normal, gogomănia nici n-ar fi trebuit luată în seamă, dacă nu ar fi putut fi transformată în muniţie de război. Evident că Europa a fost profund vexată de o asemenea idee, de parcă mecanismele de desfiinţare ar fi fost deja puse în funcţiune, iar ambasadorul american Gintenstein a realizat performanţa de a confunda Curtea Constituţională cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru că ăsta era modelul lui de acasă.

Cu cazul “Şova” se întâmplă cam acelaşi lucru. S-a întărit percepţia că votul din Senat l-ar exonera complet pe acesta de orice responsabilitate. Lucrurile nu stau însă deloc aşa şi, acoperit pur şi simplu de ocara publică, Tăriceanu încearcă în zadar să explice situaţia reală. Iar când însăşi DNA lansează proteste publice, făcându-se că nu pricepe ce era de priceput, lucrurile devin dea dreptul ireversibile.

În realitate, lucrurile arată în felul următor: există un protocol referitor la anularea inviolabilităţii (nu imunităţii!) parlamentarilor. Bun-rău, acesta este în funcţie şi va rămâne, câtă vreme nimeni nu declanşează procedurile de schimbare. Protocolul ăsta - făcut cu sau fără intenţie, dar mai degrabă cu – spune că e nevoie de votul plenului camerei pentru ca solicitarea justiţiei să fie pusă în aplicare. Şi cum legea trebuie respectată atâta timp cât e în funcţie, se procedează ca atare. A doua chestiune controversată ţine de votul propriu-zis: bunul simţ spune că parlamentarii ar trebui să fie de acord cu această cerere, pentru a da posibilitatea justiţiei să hotărască dacă un parlamentar este vinovat sau nu. Obligativitatea unui anumit tip de vot încalcă însă principiul de bază al democraţiei: libertatea opţiunii! Altminteri e ca în mitologia creştină, când lui Adam i se cere să-şi aleagă o nevastă, candidata unică fiind Eva! Că parlamentarii, în majoritatea lor, nu sunt de acord cu cererea, nu poate constitui o culpă juridică. Cum spuneam, poate una morală, dacă la mijloc nu este vorba despre convingerea intimă ci de un calcul. Ajunşi la acest punct să constatăm că vom învinovăţi şi acuza degeaba forul respectiv în tonalitatea lui, atâta timp cât el nu încalcă nici o regulă sau lege.

Absurditatea absolută a scandalului legat de acest aspect o constituie faptul că votul negativ nu-i împiedică cu nimic pe procurori să continue cercetările şi să găsească dovezile prin care să-i dovedească vinovăţia celui cercetat. Îi împiedică doar să-l aresteze şi să-şi uşureze munca prin presiunea psihologică şi fizică pe care o implică acest episod. Or, într-o ţară care acceptă principiul prezumţiei de nevinovăţie, arestarea constituie un abuz, dacă nu este cât se poate de serios justificată de pericolul social al aflării suspectului în libertate – lucru pe care sunt în măsură să-l aprecieze doar magistraţii.   

Ar fi doar o dovadă de naivitate să ne închipuim că Iohannis, cu droaia lui de consilieri de Facebook, Monica Macovei, cu experienţa personală în materie de lipsire de libertate (a altora) sau Alina Gorghiu, confruntată ea însăşi cu potenţiale situaţii de acest gen, nu le ştia. Cu atât mai puţin Codruţa Kovesi, care s-a alăturat într-un mod cât se poate de nefiresc corului de acuze, sunt animaţi de alte motive decât de banale vendete şi răfuieli politice, pentru care Şova reprezintă calul de bătaie ideal…