Partea ignorată a crizei turceşti

Majoritatea comentariilor de după eşecul loviturii de stat din Turcia se axează pe efectele acesteia: valul masiv de epurări din administraţie, campania tot mai intensă pentru introducerea pedepsei cu moartea, restrângerea accentuată a libertăţilor cetăţeneşti şi demonizarea gulenismului şi a “statului paralel” proiectat de exilatul fost camarad politic al lui Erdogan.
Nimeni nu se mai preocupă de analiza efectelor pe care le-ar fi putut avea succesul loviturii de stat. Care ar fi fost soarta rezervată preşedintelui de către conspiratori dacă ar fi fost arestat la Marmaris de trupele trimise în acest scop şi dacă avionul cu care fugise nu ar fi fost doborât? Am fi asistat la un spectacol mai rezervat decât cel pe care-l oferă Erdogan? Ar fi fost acuzat de trădarea nobilelor idealuri ale kemalismului şi încarcerat după un proces sumar? Puciştii ar fi recurs, la rândul lor la o epurare masivă a islamiştilor aflaţi în funcţii cheie? Ar fi revenit, triumfător, în patria sa, Gulen şi ar fi instaurat un regim ceva mai laic decât cel actual?
Greu de spus. Cert este că valul de acuzaţii şi de reprosuri la adresa aptitudinilor totalitare ale lui Erdogan nu ţine seama de o serie întreagă de lucruri. Şi anume că în timpul mandatului său, ţara a făcut progrese însemnate pe plan economic, devenind a zecea cea mai puternică economie a lumii. Că Turcia s-a modernizat spectaculos, oferind imaginea unei ţări aflate pe o remarcabilă spirală de evoluţie. Că şi-a creat propria sa comunitate în zona asiatică, al cărei lider de incontestat este. Că a rămas un pilon de bază al NATO prin modernizarea si pozitia strategica a armatei sale. Că îşi poate permite să facă propriile sale jocuri strategice prin alianţe surprinzătoare. Turcia a renunţat de mult la aspiraţia de a deveni membră a Uniunii Europene. Erdogan a înţeles  că nu poate primi de la aceasta mai mult decât îşi poate oferi singur şi că preţul de plătit pentru renunţarea la suveranitate în domenii prea importante pentru tradiţiile şi modelele de viaţă ale unei naţiuni care a parcurs o altă traiectorie istorică decât a Europei este prea mare. Unica dorinţă reală a lui Erdogan mai este cea a libertăţii de mişcare a cetăţenilor săi în spaţiul european, pe care a înţeles că o poate obţine prin şantajul migraţionist.
Frenezia cu care este acum acuzat de toate relele ţine de incapacitatea analistilor de a înţelege fenomene care nu sunt familiare modului de viaţă occidental. Cu mai puţine libertăţi şi drepturi civile, Turcia este o ţară care reuşeşte ceea ce nu reuşesc altele, fruntaşe la aceste capitole. E capabilă să primească zeci de milioane de turişti anual, să le ofere condiţii excepţionale şi să le respecte exigenţele şi obiceiurile, fără să creeze bariere şi restricţii de tip ghetto. Într-un fel, Turcia ilustrează la modul optim paradoxul regimurilor de mână forte care au inregistrat spectaculoase succese economice. Ceea ce s-a întâmplat, mai timpuriu în Spania, apoi în Chile sau în Coreea de Sud, tari in care dictaturile au facut loc, la momentul pe care l-au considerat potrivit, unor regimuri democratice. Ţări cărora regimurile dictatoriale le-au oferit stabilitate şi predictibilitatea pe care sistemele democratice nu ar fi fost în stare, în respectivele medii şi civilizaţii. Despre modelul cu totul original al Chinei nu are rost sa vorbim aici..
Poate că Erdogan trebuie mai degrabă înţeles decât acuzat, în perspectiva unui original model turcesc. Şi mă întreb dacă el va avea tăria să iasă din schema clasică a intransigenţei învingătorului şi să promulge  o amnistie generală care să reducă tensiunile şi să repună în funcţiune maşinăria progresului. Ar putea deveni cu adevărat un erou a cărui statură să o depăşească pe cea a predecesorului său pe a cărui legendă este atât de vizibil invidios…