Reinert are a doua capacitate de producţie de „Salam de Sibiu” din ţară

Fabrica de la Feldioara a nemţilor de la Reinert are a doua mare capacitate de producţie de „Salam de Sibiu”, cu 415 tone. Pe primul loc se clasează Salbac Bacău, cu o capacitate anuală de 1.800 de tone, iar pe locul trei se află Scandia Sibiu, cu o capacitate de 380 de tine de „Salam de Sibiu”. 

Procesatorii de mezeluri Salbac (Bacău), Salsi (Sinaia), Aldis (Călăraşi), Reinert şi Scandia (Sibiu), cu afaceri cumulate de 100 milioane de euro/an, acoperă 98% din vânzările de Salam de Sibiu din România, o felie de 30 de milioane de euro anual pentru industria mezelurilor. Pe piaţa locală se vând anual 1,5 milioane de kilograme de Salam de Sibiu la un preţ mediu de 90 de lei/kilogram (45 lei un baton de 500 g).

„Pentru următorii cinci ani, prognoza moderată de creştere volumică este cotată de producători la o creştere globală cu aproximativ 5% anual”, se arată într-un  document făcut public de Ministerul Agriculturii care intenţionează să reglementeze producţia de Salam de Sibiu.

Batonul de salam crud-uscat a stârnit în trecut conflicte între producători, iar acum pe masa Ministerului Agriculturii se află un document ce ar urma să limiteze producţia Salamului de Sibiu doar în fabricile procesatorilor din Sibiu, Prahova, Covasna, Braşov, Călăraşi, Ilfov, Bucureşti şi Bacău.

Miza obţinerii aşa-numitei „indicaţii de origine protejată”, un instrument prin care producătorii îşi protejează produsele tradiţionale din fiecare economie europeană, este una critică având în vedere că Salamul de Sibiu este unul dintre cele mai vândute produse din segmentul mezelurilor crud-uscate, una dintre puţinele părţi ale pieţei care a dat în ultimii ani semne de revigorare. Acest brand s-a aflat încă de la intrarea României în UE, alături de alte branduri precum cârnaţii de Pleşcoi sau covrigii de Buzău, pe masa discuţiilor pentru a obţine denumiri protejate. În plus, Salamul de Sibiu este un produs cu o valoare adăugată mare şi un adevărat centru de profit pentru companiile care îl scot de pe liniile lor de producţie. Intenţia de a limita producţia Salamului de Sibiu la un grup de numai opt judeţe este greu explicabilă în condiţiile în care nu toate aceste judeţe au legături cu producţia istorică de salam de Sibiu în România.  Acelaşi document notează că iniţial salamul de Sibiu a fost produs în fabrici din Mediaş şi Sibiu pentru ca apoi produsul să iasă şi pe porţile altor fabrici din Bacău sau Bihor, iar în ultimele două decenii producţia să fie extinsă şi în Călăraşi sau Braşov. „În anul 1948 toate fabricile producătoare de Salam de Sibiu sunt naţionalizate şi trecute în proprietatea statului, pe perioada regimului comunist fiind deschise trei noi fabrici, la Mediaş, Bacău şi Bihor”, se arată în document.

Salamurile sunt cele mai importante produse în schema afacerilor din industria mezeluri în condiţiile în care acest segment acoperă 40% din piaţă.

 

Salamul de Sibiu s-a născut la… Sinaia

Salamul de Sibiu este un produs cu o tradiţie în România de peste 100 de ani, avându-l în centru pe italianul Filippo Dozzi, un meşter pietrar stabilit în România ce avea şi darul de a amesteca mirodeniile cu cărnurile fiind un priceput „salamar”. Emigrând în România, acesta s-a stabilit în Sinaia unde frumuseţile zonei îi aminteau de meleagurile unde a copilărit. Priceperea sa în amestecarea cărnurilor şi a mirodeniilor, precum şi condiţiile climatice favorabile producerii salamului crud-uscat din acea zonă l-au determinat să cumpere o clădire în care sa înfiinţeze o fabrică de salamuri. Aşa a luat naştere „Salamul de Iarnă”. 

Ulterior, ştampila de export folosită pentru a intra pe teritoriul austro-ungar a contribuit la prima modificare a numelui produsului, „Salam din Vama Sibiu”, urmând ca odată cu comenzile venite de la partenerii externi şi în scrisorile de comandă ale diverşilor clienţi din toata ţara să fie cunoscut sub numele de „Salam de Sibiu”. Chiar furnizorul casei regale austro-ungare era unul din clienţii lui Dozzi. Cu timpul acesta a devenit un produs foarte căutat şi dorit de către români pe mesele lor.