Revolta „noii Europe"

Preşedintele slovac l-a obrăznicit şi i-a interzis să mai calce pe la palatul prezidenţial ambasadorului american care a făcut declaraţii în care condamna intenţia sa de a participa la manifestările de la Moscova prilejuite de aniversarea victoriei împotriva lui Hitler. Alături de el, la Moscova, se vor mai afla premierul ceh, premierul grec şi cel maghiar, care au încălcat consensul de boicotare a lui Putin.

Este o primă manifestare de solidaritate în manifestarea independenţei faţă de stilul neocolonial al americanilor, care consideră că tot ce fac şi cred ei trebuie urmat fără crâcnire, mai ales de către micile naţiuni „captive” în plasa de interese ale celor mari. 

Am o bănuială că dacă n-ar fi ştiut că riscă o criză severă în contextul relaţiilor internaţionale, ar mai fi fost şi alte state care ar fi urmat exemplul „rebelilor” – şi probabil că prima ar fi fost chiar Germania, care nu are decât de pierdut de pe urma acutizării relaţiei cu Putin şi a sancţiunilor promovate pentru a-l cuminţi pe acesta (ceea ce nu prea este cazul).

Am toată stima pentru marele popor american şi pentru rolul pe care şi l-a asumat, de garant al democraţiei. Am, deasemenea, rezerve, faţă de modul în care ruşii trăiesc nostalgia imperială şi faţă de ambiţia lor de a recuceri poziţiile pierdute odată cu căderea regimului comunist. Dar, prea de multe ori în politica şi a unora şi a altora, prevalează interesele geostrategice în faţa principiilor. Toată această criză care aduce la orizont perspectiva unui nou război, după 70 de ani de pace, a fost declanşată nu de Putin, ci de americanii care au dorit – asemeni lui Hruşciov, cu peste cinci decenii în urmă - să pună un picior strategic în coasta adversarului istoric. Nu democraţia ucraineană i-a preocupat pe cei care au forţat apariţia „maidanului” de la Kiev, ci crearea unui coridor de forţă pe aliniamentul România – Ucraina – Ţările Baltice. Această ambiţie a împins ţara într-un război civil care nu se va termina curând şi care i-a oferit lui Putin pe tavă pretextul anexării Crimeei printr-un procedeu aproape tras la indigo cu cel aplicat de europeni în Kosovo. Şi astfel, în loc să câştige un aliat în chiar costa ruşilor, NATO a obţinut un focar de conflict care are, totuşi, meritul, de a fi scos din letargia pacifistă, micile ţări care renunţaseră să mai dea bani pe armamentul produs de marile puteri. Ucraina riscă să se transforme într-un Afganistan în care Europa şi America vor pompa bani şi arme a căror destinaţie finală nu prea se ştie care va fi.

Demonizarea lui Putin se produce printr-o propagandă abilă care ignoră prevederile unui gentlemen agrement care cerea ca niciuna dintre tabere să nu se interfereze în zonele de influenţă ale celeilalte, constituindu-se un tampon de securitate. Ideea unei Ucraine membră a NATO fusese îngropată încă de la reuniunea de la Bucureşti, dar spirite aventuriste au considerat că pot profita de starea de slăbiciune instituţională a unei ţări măcinate de corupţie pentru a obţine un avantaj strategic.

Nimeni – în afara americanilor, probabil – nu este mulţumit de starea actuală de lucruri în care perspectivele unui reviriment economic au fost anulate de sancţiunile dictate nu atât împotriva Rusiei, cât a ţărilor cu relaţii economice mai strânse cu aceasta. În acest context, reacţia „noii Europe” – cum o definea Rumsfeld, când America se confrunta cu opoziţia UE faţă de războiul din Irak - este cel puţin semnificativă şi indică o tendinţă de desprindere din chingile unei „neocolonializări de catifea” care face din ambasadorii americani veritabili viceregi - guvernatori ai ţărilor în care au mandate. Şi în virtutea cărei condiţii aceştia îşi permit ceea ce n-ar permite altora la ei acasă.

P.S. Apropo: noul ambasador american în România este vorbitor de germană. Asta ca să-i înţelegem mai bine rolul...