Revoluţia, văzută de la distanţă...

Au trecut 28 de ani de la momentul în care istoria ne-a marcat printr-o schimbare ce păruse de neconceput. O generaţie s-a născut şi se maturizează fără a fi cunoscut ceea ce a însemnat comunismul şi dictatura - despre care poate să cunoască doar din amintirile celor care le-au parcurs, dintre care unii au simţit nevoia să le împărtăşească. Am ales din „colecţia” memoriei personale două  trei momente - unul din 1994,  al doilea din 2000, iar al treilea din 2011...

„Pe 22 decembrie 1989, la ora 13, la etajul al ll-lea al Palatului "Universul" se începea, cu o febrilitate pe care nici unul dintre cei care mânuiau condeiul nu o mai cunoscuse, facerea a ceea ce avea să devină "primul ziar liber al Revoluţiei Române". Nu ştiam acest lucru, ideea de concurenţă pe o piaţă liberă nu apăruse încă. Ştiam doar că trebuie să facem ceva pentru că sentimentul imperativitătii a ceea ce trăisem în acea noapte, în Piaţa Universităţii, devenise copleşitor. Experienţa unică şi nesperată a răsturnării unui sistem ce ne apăruse infailibil îşi cerea o exprimare pe măsura adevăratei profesiuni şi toţi cei ce au pus atunci mâna pe condei nu s-au mai gândit (sau poate subconştientul nostru a refuzat acest lucru?) la ce s-ar fi putut întâmpla dacă Ceauşescu se reîntorcea din călătoria începută cu elicopterul de pe acoperişul CC-ului. Cele patru foi pe care colegii şi prietenii noştri tipografi le-au scos, fără să stea măcar o clipă pe gânduri şi într-un timp la care n-ar fi putut spera o e 28 de ani de la momentul în care istoria noastră a apucat-o pe alt drum decât acela care paruse stabilit pentru veciediţie obişnuită, au devenit, instantaneu, primul document scris care atesta victoria unei Revoluţii îndelung aşteptate. Ziarul s-a distribuit de la ferestrele "Universului" deasupra mulţimii care-l aştepta cu nesaţ, de către oameni obişnuiţi, dintre care unii au murit cu el la piept, împrăştiat sub gloanţe într-un oraş ai cărui locuitori aveau nevoie de o confirmare a statutului lor de oameni liberi. Numele ziarului s-a tras din scandarea încrâncenată a mulţimii care invadase Piaţa Palatului, cerându-si imperativ un drept elementar, care-i fusese refuzat de o jumătate de secol”.(22 decembrie 1994)

„Odată pe an ne aducem aminte că a fost cândva o Revoluţie sau niste « evenimente », cum ne place să-i mai spunem şi că în această Revoluţie nişte oameni au fost aproape de a-şi da viaţa pentru aceasta idee. Unii chiar şi-au dat-o, dar aceştia nu mai pot fi invitaţi la recepţii sau emisiuni de televiziune. Greul « reprezentării » cade pe umerii cam aceloraşi oameni: Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu.Sunt oameni care au fost pe baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, baricadă devenită sinonimă cu Revoluţia însăşi. Pentru că acolo s-au strigat lozinci, s-au făurit, în pripă, cu creionul, programe, şi acolo chiar s-a murit. De regulă, 364 sau 365 de zile pe an uitâm acest lucru. Apoi ne amintim şi ne grăbim să-i invitâm şi să-i întrebăm ce şi cum a fost. Şi telespectatorul, agresat pe toate canalele, ajunge să se întrebe: ce ni-i tot aduceţi pe ăştia? Ne-am săturat de ei! Ba Ioşca ăsta are un lac pe nu ştiu unde. Cu ce bani l-a luat? Şi Dincă, are un lanţ de magazine. Şi Raicu, a intrat în Parlament. S-au procopsit pe baza certificatului de revoluţionar! Ia mai slăbţi-ne cu ei! Iar ei, ce ne mai pot spune nou? C-au fost viteji, că nu le-a păsat? Ba le-a păsat. Mărturisesc că le-a fost frică, dar odată intraţi în hora aceea mortală, frica s-a transformat în curaj şi drogul constestării a ceea ce parea de necontestat le-a luat parcă minţile. Atunci ar fi putut avea totul. S-au ales cu ce s-au ales. Cu un pic de admiraţie şi respect, la început. Iar apoi cu resentimente şi cu persiflări. Ei, nu doar cei pe care mass-media i-a vehiculat la ocazii, ci şi cei care au rămas, au preferat să trăiască în anonimat, sunt poate cei mai autentici reprezentanţi ai Revoluţiei. Oamenii de pe baricadă. Oamenii aflaţi în cătarea puştilor. Când simţim că ne plictisesc ar fi bine să ne întrebâm un lucru: de ce n-am fost noi în locul lor? Şi daca n-ar fi fost ei, ce-ar fi fost acum cu noi ? (22 decembrie 2000)