România la a doua prezenţă la mondiale

Aşa cum am prezentat în materialul anterior, România s-a numărat printre primele naţionalele care au evoluat la primul campionat mondial de fotbal, cel din Uruguay 1930. Fotbalul avea de acum competiţia supremă profesionistă, nu numai pe cea olimpică, considerată totuşi o competiţie amatoare. Avea şi trofeul Cupei Mondiale turnat în aur masiv de 1800 kg, opera francezului Abel Lafleur, „Victoria înaripată”. Pe parcursul anilor,  acest trofeu a avut peregrinări deosebite, a fost ascunsă în timpul războiului de teama trupelor naziste, a mai fost şi furată şi apoi găsită de o căţeluşă şi se presupune că trofeul câştigat definitiv de Brazilia după trei campionate câştigate ar fi o copie.

Ediţia II-a s-a ţinut în 1934 în Europa
Multe federaţii au regretat faptul că au absentat la Montevideo. Primii au fost austriecii, care i-au imputat lui Hugo Meisl  că nu i-au scos în lume pe Sindelar, Sesta sau portarul Platzer. Aceleaşi regrete le-au manifestat şi italienii cu renumita „Squadra Azzura” în vogă sau Cehoslovacia  care era în afirmare. La Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1932, fotbalul nu a fost introdus printre disciplinele care au evoluat. În acelaşi an, la Congresul FIFA de la Stockholm, s-au pus în discuţie  două solicitări de organizare a celei de-a doua ediţii  din  partea Suediei şi Italiei. Dacă Suedia nu aveau stadioanele necesare bunei desfăşurări a întrecerii, Italia dispunea de suficientă capacitate organizatorică,  cu cele 8 stadioane de mare capacitate, Roma, Torino, Trieste, Bologna, Genova, Florenţa, Napoli, Milano, stadioane cărora li s-au mărit capacităţile. În acest sens, Congresul a hotărât ca ediţia  să aibă loc în „Cizmă”.

Număr record de înscrieri în patria „pizzei”
Impactul a fost peste aşteptări, 32 de ţări şi-au trimis înscrierile. Printre acestea nu se aflau prima campioană din 1930, Uruguay, ca protest la refuzul  Italiei de a fi la Montevoideo. Şi Anglia a luat aceeaşi decizie. Numărul mare de înscrieri a făcut ca pentru prima dată să se organizeze meciuri preliminare pe grupe. S-au constituit 12 grupe, de unde s-au calificat la turneul final 16 reprezentative. România a fost repartizată în grupa X-a, alături de Iugoslavia, clasată pe locul III la Montevideo şi Elveţia, o forţă în acea perioadă în Europa.

Un egal şi o victorie au dus România la Trieste
În primul meci, cel cu Elveţia de la Berna  din 29 octombrie 1933, s-a consemnat egalitatea, 2-2.
Românii au început mai bine, au înscris prin Ştefan Dobay (18) şi Graţian Sepi (65), dar finalul i-a costat pentru că s-au considerat prea repede învingători şi gazdele au revenit şi au egalat prin Hochstrasse (75) şi au învins dintr-un penalti înscris (80) de Hofschmid. După meci, elveţienii au contestat dreptul de joc al lui Iuliu Baratki şi meciul a fost dat pierdut.
Ulterior se revine la decizie şi România primeşte dreptul de a disputa meciul cu iugoslavia, la Bucureşti, pe stadionul ANEF pe 29 aprilie 1934. Un public cifrat la peste 20.000 de spectatori a aplaudat şi susţinut echipa tricoloră care a învins cu 2-1. Golurile au fost marcate de Iosif Schwartz (38) şi Ştefan Dobay (74), respectiv Kragic (71).

Confruntarea cu viitoarea vicecampioană
Cehoslovacia - România 2-1 (0-1)
Au marcat: Puc (50), Nejedly (67), respectiv Ştefan Dobay (10).
Organizatorii au stabilit ca turneul final să se dispute în sistem eliminatoriu. La tragerea la sorţi, România a primit una dintre cele mai puternice adversare ale momentului, Ceholsovacia, care-l avea între buturi pe unul dintre cei mai buni portari ai momentului, Planicka.
Meciul s-a disputat la Trieste pe 27 mai 1934 şi a dat naştere unei dispute aprigi, în care românii au înscris primii prin Ştefan Dobay, dar au fost apoi egalaţi şi conduşi decisiv.

Dominare clară a europenilor
Dacă la Miontevideo, prin absenţa echipelor de pe bătrânul continent, a permis echipelor americane să domine, de data aceasta încă din sferturile de finală s-a observat că europenii nu „iartă” nimic şi 8 echipe de aici şi-au disputat în continuare medaliile ediţiei secunde.
Între primele patru ţări s-au calificat Italia, care a trecut de Austria, 1-0 (1-0) prin golul marcat de Guaita (9 ), iar Cehoslovacia a dispus de Germania, 3-1, prin golurile lui Nejedly (19 şi  80),Krcil (71), respectiv Noack (62). În finala mică, pentru locul 3, Germania a dispus de Austria, 3-2.

Din nou finala a revenit gazdelor
Finala s-a disputat pe stadionul Olimpic din Roma pe 10 Iulie 1934 în faţa a 45.000 de spectatori şi a revenit ca şi la prima ediţie, gazdelor, în acest caz, Italia, 2-1 prin golurile marcate de Orsi (83), Schiavio (95) respectiv Puc (75).
A fost un joc deosebit de echilibrat în care Cehoslovacia, considerată favorită a vremii  s-a înclinat surprinzător în faţa „squadrei azzura”.