ROMÂNIA - NOTHING!

Am avut şansa să urmăresc, de aici, de la New Orleans, meciul nostru cu Albania, transmis direct de unul dintre principalele canale de sport americane. Mi-a rămas în memorie insistenţa cu care comentatorul american repetă scorul întâlnirii: „Albania - one, România - nothing!” NOTHING - adică nimic! El rezuma astfel cu acurateţe performanţa echipei noastre. Aceea de a nu fi arătat nimic. De a nu fi obţinut nimic. Nimic altceva decât performanţa unică de a rămâne în analele europenelor drept cea mai slabă echipă, cea pe care a învins-o şi a trimis-o acasă o echipă care practic nu a existat în analele competiţiilor europene şi mondiale până acum, când a făcut să explodeze presa de specialitate cu performanţa sa. Albania este deja marea performeră a acestei ediţii şi nu văd ce i-ar mai putea umbri succesul. Iar scorul ar fi putut fi substanţial mai mare dacă nu ar fi avut ghinion. Pentru că această echipă de rezervă a Albaniei (prima joacă prin naţionalele altor ţări) a evoluat cu aplomb şi cu eleganţă chiar, declanşând atacuri devastatoare, în timp ce ai noştri nu reuşeau să treacă de a doua pasă la rând. Până şi bara lui Andone a vrut parcă să demonstreze că acea unică şansă nu avea nimic de-aface cu ce se joacă în România.

Pronosticam, într-un comentariu anterior că vom pierde meciul cu Albania, deşi o făceam cu speranţa, în subconştient, că mă pot înşela. Îmi spuneam că această calificare, din cea mai slabă grupă a europenelor, într-o ediţie în care doar cine n-a vrut nu s-a calificat, nu făcea altceva decât să ne răpească şansă de a nu ne expune adevărata condiţie. Rămânând acasă ne-am fi putut consola cu ideea că dacă eram acolo am fi făcut vreo scofală, fără a ne etala dimensiunea reală a nivelulului la care a ajuns o „şcoală” care altădată câştiga cupe europene. În Franţa nu am pierdut doar meciul cu Albania, ci şi bruma de prestigiu pe care o mai aveam. Strategia falimentară a pupării iconiţelor derulată de Tata Puiu a făcut din acesta o caricatură a ceea ce a fost în alte vremuri dezvăluindu-i lipsa cronică de concepţii tactice şi incapacitatea de a transmite vreo idee de joc. După ce s-a încăpăţânat să ţină pe tuşă două meciuri câţiva jucători de la care se credea că se mai poate aştepta ceva, i-a aruncat în final în teren cu nădejdea că Cel de Sus îi va face să se împiedice de minge prin careul advers şi să mai primim vreun penalty salvator. Insist să cred că nu jucătorii sunt de vină pentru ce s-a întâmplat. La urma urmelor ei sunt ceea ce sunt, fac ceea ce pot într-un campionat de doi lei sau pe băncile de rezerve ale unor cluburi care i-au achiziţionat  la burse de second hand. Eşecul nostru de la aceste europene este consecinţa ultimă a compromiterii acestui sport de către o generaţie de afacerişti veroşi şi de „oameni de fotbal” fără nici o legătură cu sportul. Dar, mai ales a unor autorităţi care s-au mulţumit să profite de luciul unor victorii, abandonând orice control al unui domeniu strategic sub raportul sănătăţii publice şi al imaginii. Este suficient să ne uităm ce au făcut din acest punct de vedere sârbii sau chiar albanezii...

Pentru noi campionatul european s-a sfârşit. De aici ar trebui să înceapă o adevărată strategie de gestionare a unei resurse importante sub raportul confortului spiritual al celor mulţi care îşi dau sufletul pentru acest sport. E drept, în afara terenului...