Simona n-a câştigat. A confirmat!

Până astăzi refrenul cârcotaşilor a fost: o fi ea numărul unu mondial, dar n-a câştigat nici un Grand Slam! Ei bine, astăzi l-a câştigat: la 40 de ani de la ce al Virginiei Ruzici şi la 10 ani de la celălalt, al său, la junioare, tot aici la Roland Garros.

În faţa noii Serene a americanilor, Simona a demonstrat că a reuşit să adauge capitalului său de tehnică acea doză de încredere care aduce cu ea şansa, cea fără de care aproape nimic nu e posibil. Mai ales într-un  sport ca acesta, în care graniţa dintre succes şi eşec este mai subţire decât firul de păianjen. Mă număr printre cei care, superstiţioşi, după primul set au crezut că istoria de anul trecut se va repeta într-o stranie speranţă de exorcizare. Am închis televizorul şi am revenit abia după mai bine de jumătate de oră când miracolul se produsese. Seturi pierdut fusese compensat şi Simona se înscrisese pe culoarul învingătoarei din cel de al treilea, cel decisiv. Am înţeles atunci care era combustibilul care făcuse să funcţioneze motorul sau mental: indiferenţa faţă de scor şi concentrarea atenţiei pe mingea aflată în joc. .Am văzut tot atunci şi o altă Sloan Stephens. Nu mai era personajul emfatic ce părea că îndeplineşte o formalitate necesară unei noi finale câştigate. În ochii ei se citea deja consternarea şi abandonul. Era aceeaşi privire pe care o avusese şi Muguruza-Picioare Lungi în finalul semifinalei: cine mai este şi fata asta? Şi de unde îşi ia energia cu care mă hărţuieşte?

Simona Halep nu a câştigat doar prima ei cupă de Grand Slam ci şi statutul permanent de mare jucătoare care îi va rămâne chiar dacă nu va mai obţine vreun alt titlu. Acesta a fost cel de care avea nevoie şi pe care l-a obţinut prin perseverenţă şi încredere în sine, după zece ani lungi în care îl visase..