Soprana Cristina Radu, o prezenţă sensibilă şi diafană

Deopotrivă atrasă de scena teatrului liric cât şi de genul cameral şi vocal-simfonic, soprana Cristina Radu explorează teritorii muzicale dintre cele mai diverse, de la spaţiile sonore renascentiste până la imaginariile contemporane. Fascinaţia sa pentru cunoaşterea şi comunicarea prin muzică se manifestă în cânt dar şi în incursiuni de cercetare teoretică.

-Care sunt primele dumneavoastră amintiri legate de muzică?
-Cred că pentru fiecare dintre noi muzica este una dintre acele amintiri sădite în cele mai adânci cute ale memoriei... o emoţie intensă, o uimire, o bucurie, păstrată alături de glasul mamei, al părinţilor. Cu timpul muzica şi întregul spaţiu sonor al naturii, al lumii, devine pentru noi un mijloc de comunicare şi de cunoaştere, aş îndrăzni să spun chiar de autocunoaştere. Rezonăm cu anumite configuraţii sonore sau le respingem, ne lăsăm seduşi de ritmurile sau ethos-ul unei melodii, iar starea noastră este adesea influenţată de acestea, spre veselie sau melancolie. Pe scurt, fac parte atât de mult din viaţa noastră, încât nu ne-am putea imagina o lume fără muzică. Primele mele amintiri muzicale sunt legate de mama care ne cânta mereu, mie şi sorei mele, Roxana, cu o voce frumoasa şi caldă. Apoi neuitatele colinde de Crăciun din înregistrările Corului Madrigal, care dădeau un farmec şi-un mister aparte sărbătorilor de iarnă. Mie, recunosc, mi-a plăcut întotdeauna să cânt, mai mult decât orice. La 4 ani, obosiţi de atâta tămbălău şi zarvă ce-o făceam în casă, părinţii m-au dus să dau concurs la Corul Greieraşul condus de d-na Daniela Tudorancescu. Am reuşit, iar bunicii mele Larisa i-a revenit misiunea de a mă duce de trei ori pe săptămână la repetiţii, cu tramvaiul, până în Principatele Unite, într-o clădire veche, străjuită de un platan imens. Locuiam în Bucureşti şi cântam pe gratis tuturor călătorilor, cât ţinea drumul cu tramvaiul. Bunica era exasperată, bineînţeles. Mai târziu, am urmat lecţii de vioară şi pian şi am ajuns să cânt în Corul de copii al Radiodifuziunii, dirijat de Doamna Eugenia Văcărescu Necula. Anii aceia mi-au orientat definitiv viaţa spre muzică. Am întâlnit noi oameni, dintre care câţiva mi-au rămas prieteni pe viaţă. Viaţa conceristică intensă a corului şi numeroasele turnee prin toată Europa, mi-au deschis orizonturi nebănuite: vizitarea marilor catedrale, a galeriilor de artă, muzee, teatre şi săli de concerte mi-au marcat universul copilăriei, imaginaţia şi pasiunile artistice ulterioare.
- Ce au însemnat pentru dumneavoastră anii studenţiei şi cât de diferit vi s-a părut totul în facultate faţă de ceea ce aţi studiat şi aţi cântat până atunci ?
- Primii ani de facultate au adus mai multe cutremure în visele mele despre viaţă şi mi-au spulberat cu lumina de neon a realităţii multe din formele idealiste în care-mi imaginam eu lumea mare în general şi cea artistică în special. Acei ani au fost plini de experienţe noi, de descoperiri esenţiale. Am înţeles destul de curând nivelul de exigenţe ce diferenţiază un „profesionist” de un „amator”, reflectat nu doar în stăpânirea tehnicii unui instrument, a ştiinţei stilurilor, a unei culturi mai largi, ci deopotrivă în formarea unei personalităţi artistice, în trezirea imaginaţiei şi în controlul emoţiilor. Între cei care m-au călăuzit în anii studenţiei sunt nume care îmi trezesc şi acum o reverenţă: profesorii Dinu Ciocan, Maria Slătinaru-Nistor, Emilia Petrescu, Bianca Manoleanu, Grigore Constantinescu, Liviu Dănceanu, Alexandru Leahu, Dan şi Magda Buciu, Valentina Sandu-Dediu, Monica Mihăiescu. Peste ani, în cadrul unor „Master Class”  am întâlnit şi alte personalităţi de excepţie din lumea liricii care şi-au lăsat amprenta asupra destinului meu artistic: Ileana Cotrubaş, Virginia Zeani, Mariana Stoica, Felicity Lott, Ionel Pantea, Alberto Zedda. Câteva momente aparte în viaţa mea artistică le-au reprezentat de asemenea întâlnirea cu violoncelistul Alexandru Moroşanu, organiştii Eckard şi Steffen Schlandt, compozitorii Felicia Donceanu, Dan Mizrahy, muzicologul Petruţa Măniuţ. Îmi place mereu să vorbesc despre oamenii care m-au inspirat şi mi-au marcat existenţa. Este însă imposibil să-i pot numi pe toţi, lista ar fi extrem de lungă. Le mulţumesc însă tuturor în gând. Revenind la anii facultăţii, pot spune că am trăit atunci o fericită emulaţie artistică, stabilind o un schimb constant de idei cu tineri muzicieni care se specializau în diverse discipline: cântăreţi, instrumentişti, compozitori, dirijori, muzicologi. Închegasem un mic grup şi mergeam adesea împreună la concerte, la Ateneu sau la Sala Radio, la Operă sau cântam împreună. În special colaboram în diferite concerte sau examene de muzică de cameră, ceea ce îmi dădea posibilitatea să-mi lărgesc considerabil repertoriul şi să experimentez mai liber diverse direcţii interpretative, în tot felul de combinaţii timbrale. Cam din anii facultăţii linia de demarcaţie între „viaţă” şi „muzică” a început să se estompeze tot mai mult iar acum, nici nu mai ştiu pe unde o fi fost ea trasată, s-a pierdut definitiv.
- Care este rolul dumneavoastră preferat? Există şi un compozitor ce rămâne în topul preferinţele?
- Rolul preferat...devine invariabil rolul pe care-l studiez acum. Pentru că îmi captează toate resursele mentale, emoţionale, fizice; îmi „bântuie” imaginaţia şi când merg pe stradă spre repetiţii, nu doar când studiez. Dacă ar fi însă să numesc totuşi nişte caractere cu care rezonez mai profund acestea ar fi: Donna Elvira (din Don Giovanni de W.A.Mozart), Leonora (din Il Trovatore de G.Verdi), Cio-cio-san (din Madama Buterfly de G.Puccini) şi Tatiana (din Evgheni Oneghin de P.I.Ceaicovsky). Iar un compozitor...primul care îmi vine în minte mereu: Wolfgang Amadeus Mozart.
- Aţi avut ocazia să călătoriţi mult, pe toate meridianele, în cadrul unor turnee, alături de colegi. O mare şansă, nu ?
-Da. A fost o şansă pentru care sunt recunoscătoare lui Dumnezeu şi muzicii. În ţară şi prin Europa sau peste Atlantic, am descoperit în toţi aceşti ani o lume care-şi celebrează neîncetat luxurianta-i diversitate. Curiozitatea înnăscută, care-i şade bine oricărui artist, m-a condus însă şi spre explorarea dimensiunilor „nevăzute” ale realităţii lumii. Călătoriile au potenţat nu doar experienţe artistice şi explorări cultural-geografice, ci în egală măsură numeroase lecturi şi practici spirituale care se reflectă în vibraţia mea lăuntrică, în felul cum cânt, sau cum înţeleg lumea şi arta. Experienţa mea confirmă şi ea într-un fel ceea ce scria Mircea Eliade într-un eseu de tinereţe: „Se gândeşte mult mai viu, mai intens şi mai spontan călătorind decât în cele mai concentrate ceasuri de bibliotecă. Voiajul descoperă antene noi spiritului de observaţie, potenţează interesul pentru lumea exterioară şi în acelaşi timp animă viaţa interioară.” Aş aminti şi despre o altă călătorie pe care un artist o face de-a lungul vieţii, explorând teritorii...muzicale. Arta sunetelor captează uneori, chiar mai fidel decât artele vizuale, ethos-ul, atmosfera, gusturile, aspiraţiile unei epoci; iar a cânta lucrări scrise în secolul XV sau XIX de pildă, echivalează cu adevărate excursii în alt timp, în alte configuraţii spiritual-culturale, care te provoacă imens şi te stimulează în acelaşi timp.
- Ştiu că aţi fost recompensată cu multe premii, care reprezintă o recunoaştere a muncii dumneavoastră neobosite. Vă „obligă” într-un fel la mai multă muncă?
-Da, într-adevăr orice premiu este în egală măsură o confirmare şi o obligaţie, aceea de a evolua în continuare, de a răspunde aşteptărilor şi atenţiei care se îndreaptă asupra ta.  Nu sunt însă o adeptă ferventă a competiţiilor lirice, cel puţin în forma la care au ajuns în prezent. Dacă în secolul XX, concursurile încă mai reprezentau o posibilă trambulină de lansare în cariera internaţională a tinerilor artişti, în zilele noastre situaţia nu mai este aceeaşi. Unele competiţii şi-au păstrat prestigiul, dar forţa lor de propulsare este mult redusă, poate şi din cauza că piaţa lirică internaţională s-a confruntat cu fenomenul inflaţiei, prin înmulţirea fără precedent a numărului concursurilor. De asemenea, gradul de subiectivitate în departajarea concurenţilor pare de multe ori scăpat de sub orice control obiectiv. Pentru tineri însă competiţiile pot însemna în continuare motivaţia pregătirii unui repertoriu la un nivel de exigenţă ridicat, posibilitatea de comunicare cu alte talente din ţări diferite şi, de ce nu, un prilej de auto-evaluare raportată la profesionalismul şi exigenţele muzicale, aşa cum sunt prezente în lumea contemporană.
- În final, vă rog să adresaţi un mesaj pentru cititorii cotidianului „Bună ziua, Braşov".
- Pentru un artist al scenei, mesajul către publicul său este, în primul rând, felul cum îşi slujeşte arta sa. Sper să avem curajul în toate încercările şi momentele de cumpănă ale existenţei noastre în această lume, să păstrăm vii în noi libertatea interioară şi reperele spirituale autentice după care să ne călăuzim viaţa. Aş dori să transmit un mesaj de dragoste publicului meloman care trăieşte împreună cu artiştii bucuria muzicii, în toate formele ei. Vă mulţumesc că mi-aţi oferit şansa să comunic câteva gânduri despre activitatea mea artistică şi mai ales despre pasiunea care se intensifică mereu, cu cât o trăiesc mai viu, pentru arta sunetelor.

Cristina Radu cântă în spaţii neconvenţionale
Spectacolul de operă, de câteva decenii deja, părăseşte adesea sălile tradiţionale şi pătrunde în spaţii extrem de diverse, precum muzee, lăcaşuri de cult şi chiar locuri neconvenţionale, stadioane sau pieţe în aer liber. Montări moderne, în care spectacolul liric se reformulează neîncetat, într-o dovadă certă a vitalităţii sale. „Am avut ocazia să cânt adesea în muzee (Opera Braşov are de altfel o stagiune permanentă de concerte la Muzeul Casa Mureşenilor – n.r.), catedrale, cetăţi vechi, chiar şi într-o salină... Desigur că acustica este diferită în aceste spaţii, iar concertele în aer liber necesită amplificarea glasurilor cântăreţilor şi a orchestrei cu ajutorul microfoanelor, ceea ce pentru unii melomani este un „sacrilegiu”. Deoarece nimic nu se compară cu rezonanţa naturală a unei voci sau a unui instrument, oricât de performantă ar fi tehnica modernă! Opţiunea mea personală merge tot spre utilizarea acusticii naturale şi nu a amplificării. Prefer să cânt în spaţiile teatrelor, în săli de concert sau catedrale, dar înţeleg şi necesitatea unor concerte care promovează Opera unui public mai larg, adesea neiniţiat în arta lirică, dar care poate fi astfel sedus şi atras către un gen de spectacol, care creează în egală măsură revelaţii dar şi seisme emoţionale. Opera, ca şi teatrul, este în definitiv o „imago mundi”, ea reflectă lumea în sublimul sau grotescul ei, în pluralitatea uimitoare a formelor sale de reprezentare dar şi în aspiraţiile umane cele mai profunde”, ne-a mărturisit soprana.

Cristina Radu pare a fi o „Donna Elvira” ideală
În timpul facultăţii a cântat în numeroase concerte, dar primul ei contact cu o scenă de operă a fost în anul 2003, cu rolul Donna Elvira din opera Don Giovanni de Mozart. Spectacolul s-a desfăşurat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti şi soprana Cristina Radu a avut ca parteneri artişti deja consacraţi: baritonul Sever Barnea, basul Pompei Haraşteanu, dirijorul Adrian Morar. Cristian Mihăilescu, directorul de atunci al Operei din Braşov, se afla în sală şi după spectacol a invitat-o să dea o audiţie care avea să se desfăşoare peste câteva luni la Braşov. „M-am prezentat şi de atunci a început un nou drum pentru mine, de cântăreţ profesionist. Aş dori să subliniez aici un lucru pe care îl găsesc deosebit de important: Opera trăieşte din strălucirea vedetelor ei şi promovează în prim plan cântăreţii care, prin charisma şi popularitatea lor, atrag un public numeros, în toate teatrele lirice ale lumii. Însă dincolo de lumina reflectoarelor, unde sunt vizibili cântăreţii, balerinii, dirijorii sau regizorii, în culisele unui spectacol este o mare forfotă. Cine are curiozitatea să arunce o privire descoperă uimit că în spatele scenei se deschide o lume întreagă, un organism complex care antrenează o echipă foarte numeroasă: de la maşiniştii care manevrează decorurile, cabinieri, croitori, inginerii de sunet şi de lumini, regizor de culise, sufleor, la pianiştii corepetitori, scenografi, directorul artistic, managerul teatrului, sectorul de PR responsabil cu promovarea spectacolelor, aparatul birocratic specific oricărei instituţii ş.a.m.d. Toţi îşi aduc aportul esenţial în crearea acestui „produs cultural” care este spectacolul. Opera din Braşov este locul în care am abordat în toţi aceşti ani o paletă diversă de roluri şi am cunoscut artişti valoroşi, cărora le datorez imens, pentru că alături de ei am „crescut” pe scenă”, ne-a declarat Cristina Radu.