Teatrul absurdului: reprezentaţie de gală

Deşi viaţa noastră politică nu a dus lipsă de momente şi episoade penibile până la absurd, parcă nici unele dintre acestea nu l-au egalat pe cel de faţă, în care partidul care a desemnat premierul vrea să scape de el şi întâmpină refuzul hotărât al acestuia.
Aşa ceva nu se poate întâmpla decât în structurile de putere necoapte, care păstrează reflexe de tip totalitar şi în care numirea într-o funcţie este confundată cu alegerea pe viaţă. Nu este primul exerciţiu de demitere/demisie al unui premier. Lista a deschis-o Roman la Mineriada din 91 şi nici astăzi nu este clar dacă şi-a „depus mandatul” sau a fost pur şi simplu înlăturat prin forţă din funcţia pe care începuse să o considere prepetuă şi meritată. Scenariul a continuat cu un Ciorbea greu de convins să facă pasul înapoi după „greva” democrată declanşată de zurbagiul Băsescu. În cazul lui Radu Vasile găsim cele mai multe similitudini cu situaţia lui Grindeanu, acesta renunţând la funcţie doar după ce a primit asigurări că i se vor acorda nişte compensaţii, pe care nimeni nu s-a mai obosit să le respecte. Singura dată când un premier a fost dat jos cu tot cu guvern a fost în mandatul lui Ungureanu, prin unica moţiune de cenzură reuşită până atunci. Ponta a demisionat sub presiunea evenimentelor declanşate de incendiul de la Colectiv, el fiind şi cel care a lansat ideea, preluată acum de Grindeanu, ca preşedintele să-şi asume obligaţia de a numi un nou premier tot de la PSD - lucru de care atunci Iohannis, îmbătat de perspectiva neaşteptată a unui guvern propriu, nici nu s-a sinchisit.
Toată piesa asta care se joacă, pe acte, de câteva zile, este de un comic absurd total. Părinţii devotaţi care îl duceau de mână pe imberbul nou şef de guvern la prima sa şedinţă se leapădă acum de acesta ca de Satana, după doar şase luni în care nu au avut timp să clădească vreun sentiment. Simulacrul de evaluare, dată imprudent pe mâna unui personaj dubios, nu are nici ea corespondent în practica guvernamentală, organul nerezultând din vreo guvernanţă corporativă ad-hoc. Premierul şi membrii Executivului au fost pur şi simplu desemnaţi de Dragnea şi de câţiva dintre noiii baroni doar pe baza intereselor sau slăbiciunilor de clan. Însuşi şeful Guvernului a ieşit din joben ca la tragerea loto, după ce biletul pe care era înscris numele lui Shaihdeh a ieşit necâştigător la Cotroceni, în criza generată de preşedinte prin refuzul de a o valida pe cea propusă de Dragnea doar în virtutea devotamentului şi a lipsei de ambiţii personale. Ce să se evalueze la nişte persoane (nici măcar personalităţi - cu mici excepţii) care pur şi simplu s-au trezit în nişte demnităţi cu care nu aveau contingenţe? Cât despre Grindeanu, nu ar mai fi de spus decât că va rămâne în memorie printr-o prestaţie finală plină de patetism ieftin şi prost jucat şi prin absurdul justificărilor (nota bene pentru rolul pe care şi l-a atribuit, de a asista o nouă propunere din scaunul de care nu concepe să se despartă prea uşor) - dincolo de evidenta absenţă a unor calităţi de autentic lider, care i-au consolidat, până la un punct, imaginea de marionetă dereglată. Dacă ar fi să-i căutăm o pereche, aceasta nu ar putea fi decât Zgonea.
Deşi este - pe undeva - de înţeles frustrarea lui Liviu Dragnea de a nu fi putut să devină premier, chiar dacă este liderul formaţiunii care a cîştigat autoritar alegerile şi a format guvernul, nu sunt de înţeles stângăciile în serie  de care a dat dovadă în gestionarea situaţiilor critice de genul Ordonanţei 13 şi, acum, a demiterii premierului, operaţiune care naşte o serie întreagă de probleme care nu au fost luate în calcul atunci când s-au asumat nişte decizii importante. Nu ar fi exclus ca pentru a se putea debarasa de Grindeanu alianţa dintre un PSD tot mai măcinat de contradicţii interne şi ce a mai rămas din ALDE să fie nevoită să recurgă, în premieră, la o paradoxală moţiune de cenzură împotriva propriului guvern, ceea ce va ridica serioase semne de întrebare în legătură cu seriozitatea administraţiei de la Bucureşti. Şi a politicii românesti în general.

Post Scriptum. Întâmplarea face ca exact în urmă cu zece ani, vizita lui Iohannis în America lui Trump să fi fost „prefaţată” de o vizită a ministrului de Externe de atunci, Adrian Cioroianu, la Washington, unde s-a întâlnit cu secretarul de stat al lui Bush, Condoleeza Rice. Iată ce scriam atunci şi cât de puţine lucruri s-au schimbat în parteneriatul nostru atlantic:

Răspunsul Condoleezzei la întrebarea lui Adrian

Ministrul Cioroianu a fost în America, la Departamentul de Stat, unde a avut prima întâlnire cu Condoleeze Rice, după câteva tentative eşuate. La intrarea pe teritoriul Statelor Unite, ministrul de Externe a fost supus procedurilor standard pe care le aplică autorităţile de imigrare: şi-a scos cureaua şi s-a descălţat la controlul antitero, i-au fost luate amprentele şi i s-a făcut o fotografie digitală. Conştiincios, funcţionarul de la ghişeu l-a întrebat cu ce scop face vizita şi probabil că nu a fost prea impresionat când i s-a spus că cel din faţa să se va întâlni cu Condoleezza. Condoleezza who?
Şeful diplomaţiei unuia dintre statele care s-au alăturat prompt şi aproape necondiţionat coaliţiei pe care Statele Unite au fost nevoite să o formeze pentru a justifica o intervenţie „internatională” în Irak (ONU şi NATO s-au ferit să gireze operaţiunea) a fost tratat ca oricare cetăţean care vine în State dintr-o ţară care nu beneficiază de un regim preferenţial, în virtutea unor relaţii speciale. La fel că nu ştiu ce băştinaş din insula Tombuktu sau din Seychelles, Cioroianu venea la Washington ca să discute cu omologul său, printre altele, şi această problemă: a vizelor pentru români. De când şi-au recăpătat libertatea, în decembrie 1989, în faţa lor au început să răsară tot felul de bariere, campionii libertăţii circulaţiei de până mai ieri, când Ceauşescu păzea cu grijă graniţele spre interior, au schimbat brusc macazul. Au trecut de atunci aproape 17 ani de umilinţe şi interdicţii care ne-au făcut să ne simţim ca nişte cetăţeni de mâna a doua ai lumii libere. Între timp, unele bariere s-au ridicat. Una însă a rămas fermă pe poziţie. Cea americană. Isterizaţi de evenimentele de la 11 septembrie, americanii au înăsprit regulile de admisie. La ambasada din Bucureşti se fac cozi şi se amână decizii, în cazul că nu se refuză din start. Bariera îi opreşte, de-a valma, şi pe aventurieri, şi pe oamenii de afaceri, şi pe oamenii de cultură. Gesturile de adeziune la diferitele lor politici sunt primite de americani că ceva de la sine înţeles, care nu mai are nevoie de un răspuns. Şi oricum, nu ne aflam printre cei care prezintă interes. Nu figuram nici măcar în programul de „Visa Waiver”, un fel de anticameră a eliminării vizelor, unde sunt prezenţi alţii, mai importanţi pentru administraţia de la Washington. Dl Cioroianu a dorit un răspuns în acest sens de la Condoleezza Rice. L-a primit: România nu figurează printre ţările pentru care vor fi desfiinţate vizele. Deocamdată.