Tsunami-ul Şova şi derapajul de la TVR

Aşa-zisa „salvare” a lui Dan Şova este doar pe jumătate reală. Senatorul PSD a scăpat de arestul preventiv, nu şi de dosar sau de proces. Acesta continuă, doar că fostul ministru al marilor proiecte ratate nu va petrece cele măcar 24 de ore ale sejurului în celula din Rahova, pe care a făcut-o deja celebră Elena Udrea.
S-a declanşat şi un val de revoltă împotriva parlamentarilor care au uitat sau au ignorat indicaţiile primite şi au votat după cum le-a dictat conştiinţa sau interesul. Revolta asta ar fi fost justificată – şi chiar ar fi determinat penalizări drastice – dacă lucrurile se petreceau în Marea Adunare Naţională.
S-au petrecut însă în Parlamentul României, for democratic prin excelenţa în care excesele de tip totalitar nu au ce căuta. Desigur, este nefiresc ca mersul justiţiei să fie împiedicat, dar atâta timp cât cel puţin formal – şi legal – acest lucru este posibil, nu cred că e cazul să fie incriminaţi cei care au făcut uz de această condiţie. Lucrurile sunt cunoscute de multă vreme, de când nu se întreprinde nimic pentru a le corecta. Pentru că în loc să se iniţieze o modificare clară a mecanismelor prin care să anuleze inviolabilitatea (nu imunitatea) parlamentară, părţile implicate s-au mulţumit să facă din aceasta un instrument de dispută politică. Nu este nici vina lui Şova că unii dintre ai săi colegi au gândit că nu este cazul să fie arestat preventiv, nu este nici vina lui Tăriceanu că consideră Senatul o instituţie independentă, nesupusă presiunilor externe şi nici ordinelor de zi, indiferent de unde vin şi ce raţiuni superioare se invocă.
Sunt perfect de acord că „indulgenţele” acordate lui Vosganian, Borbely sau, acum, Şova ridică semne de întrebare faţă de voinţa politică de a se reduce coeficientul de corupţie, în special în zona politică. Cred însă că această operaţiune nu se poate realiza transformând parlamentul într-o maşină de vot, cu atât mai mult cu cât opţiunea individuală reprezintă marele atu democratic al unei instituţii fundamentale a statului de drept.
Iar o schimbare se poate face doar prin concursul la vârf al instituţiilor responsabile, în numele aspiraţiei la o condiţie de sănătate civică. Nu prin presiuni diplomatice şi nici prin incitări la violenţă stradală, ci doar prin fermitate civică şi dialog.
Din acest punct de vedere am receptat cu surprindere un derapaj, din partea unui important canal media: televiziunea publică. Emisiunea pe care o face aici Moise Guran este fără îndoială una dintre cele mai bune şi mai bine argumentate din punct de vedere jurnalistic şi tehnic, ca să spun aşa. Nu avem mulţi jurnalişti care ştiu şi înţeleg economia, dar Moise este unul dintre aceştia. I-am urmărit cu interes evoluţia – şi cu satisfacţia lucrului „bine făcut”, pentru că am avut privilegiul de a lucra cu el. Nu mult, doar vreo şase luni, cât a durat „aventura” Informaţiei de Prânz (1998/1999) în a cărei echipă el era deja un reper de seriozitate şi aplicaţie. În ultima perioadă însă – cum ar spune un Vanghelie – lui Moise i s-a cam urcat la cap. Terenul economic nu-i mai ajunge şi tot mai des tematica emisiunilor sale pare prinsă în cursa politicii, în care-şi exprimă tot mai dese veleităţi de for călăuzitor. Ultima ediţie a „Biziday” a bătut toate recordurile de lipsă de ponderare şi de obiectivitate, realizatorul transformându-se într-un veritabil agitator, activismul său agresiv debordând spre incitare publică la violenţă. Chiar dacă resorturile intime ale demersului său pot fi înţelese, mai greu de înţeles este faptul că televiziunea publică lasă în seama unui colaborator (cu răspunderi limitate) derularea agendei sale politice. Dacă în ultima perioadă, TVR a demonstrat capacitatea de a domina prin echilibru şi echidistanţă peisajul politic agitat, miercuri seară a marcat însă un nefiresc şi nedorit derapaj.