TVR – Kaput?

Canalul public de televiziune a rămas şi fără ultima emisiune care-i mai aducea ceva rating: Starea Naţiei. La fel ca Moise Guran, Pătraru a migrat la un canal comercial unde speră că lucrurile vor merge mai bine. Cu o excepţie: libertatea de a spune pe post orice îi trece prin cap. La TVR a avut această libertate, dar nu pentru că postul ar fi fost mai democrat decât altele, ci pentru că acolo nu mai funcţiona nici o autoritate. În ultima parte a mandatului său, Stelian Tănase reuşise să impună o structură de program care personaliza canalul şi îi conferea o anumită stabilitate. Plecarea lui, prin respingerea raportului de activitate, a lăsat, practic, un sat fără câini, în care fiecare a înţeles că poate face ce-i trece prin cap. Inclusiv Pătraru, ale cărui derapaje deveniseră o constantă, satira făcând tot mai des loc unui soi de misionarism apostolic. Mă îndoiesc că la Digi va putea să facă acelaşi lucru, chiar dacă, un timp, va părea că e posibil. Acolo interesele patronale sunt clare şi la fel cum s-a mai cuminţit Moise Guran, care la TVR fusese tolerat în săriturile peste cal, la fel va cunoaşte Dragoş Pătraru regula necesităţii înţelese.

Care este statutul actual al TVR? Are un consiliu de administraţie bine conturat pe criterii politice, apt să îngroape orice încercare de reformă. Are şi o conducere ale cărei talente manageriale s-au văzut cu prisosinţă pe perioada interimatului, când s-au comis cele mai spectaculoase gafe posibile. Programul său nu mai are nici un reper memorabil – în afara jurnalului de ştiri care este competitiv, dar bruiat de decalajul orar faţă de principalele posturi care epuizează actualitatea cu o oră mai înainte. Golurile de producţie – aproape că nu se mai poate vorbi despre aşa ceva – sunt acoperite cu filme vechi sau cu emisiuni în reluare. Talk-show-urile rămase nu reuşesc decât să plictisească, iar emisiunile electorale din prime-time au dat audienţei o lovitură aproape mortală. Ultima redută a TVR, care era compusă din transmisiile sportive a căzut şi ea: campionatul european a fost luat de sub nasul TVR de către PRO TV. Iar transmisiile de la o olimpiadă în care interesele noastre sunt mai mici ca oricând, sunt încă sub semnul întrebării, Executivul neştiind prea clar de unde şi cum va scoate banii. Şi, uite-aşa, o companie cu aproape 3000 de angajaţi continuă să funcţioneze fără să producă nimic. Şi nimeni nu pare interesat de o redresare. Cu atât mai puţin Guvernul şi preşedinţia care şi-au găsit alte debuşeuri pentru promovarea intereselor proprii. Dar cel mai grav lucru este acela că o veritabilă sabie a lui Damocles atârnă deasupra conducerii – reprezentată de plăţile stabilite de instanţe pentru neaplicarea unor majorări de salarii prevăzute în contractul colectiv de muncă. Orice bani va primi instituţia, cu ei va trebui să facă mai întâi aceste plăţi.

În faţa acestui tablou sumbru stau şi mă întreb, tot mai des, dacă soluţia grecească nu este cea mai potrivită: desfiinţarea actualei instituţii şi crearea uneia noi, pe baze sănătoase şi realiste. Care ţin, în primul rând, de nivelul forţei de muncă: din cei 3000 de angajaţi n-ar trebui să mai rămână decât maxim vreo 500. Pentru o asemenea măsură este însă nevoie de curaj şi de determinare. Lucruri care lipsesc cu desăvârşire din trusa de soluţii.