Victoria lui Le Pen

Alegerile prezidenţiale din Franţa au avut darul - paradoxal - să se constituie într-o victorie a populismului şi a euroscepticismului. Chiar dacă Le Pen a pierdut - previzibil - Frontul Naţional devine, practic, principala forţă politică de opoziţie, în condiţiile în care nu se ştie dacă există cu adevărat o forţă politică la putere. „En Marche” este, deocamdată, o ficţiune politică, iar guvernul pe care îl va face Macron nu are în spate o structură parlamentară identificabilă şi cât de cât asigurătoare. Mai mult, prezidenţialele au reprezentat doar o repetiţie generală pentru apropiatele legislative, când se presupune că formaţiunile nemulţumite de rezultatul actual se vor grupa în jurul celei mai reprezentative, susţinându-i obiectivele. Pericolul „FREXIT” nu a fost eliminat, el a fost doar amânat, iar ceea ce nu se mai poate face pe cale „prezidenţială” s-ar putea să devină posibil printr-o presiune legislativă consistentă. Macron a evocat în discursurile sale necesitatea reformării structurilor Uniunii, în special a Comisiei, devenită ea însăşi o superputere compusă dintr-o armată de tehnocraţi excepţional plătiţi (de la...bugetul Uniunii), în contradicţie flagrantă cu presiunile exercitate asupra membrilor de a lua măsuri de austeritate care le frânează dezvoltarea şi ieşirea din criză. Dar este puţin probabil că ar putea reuşi ceva de unul singur. Dacă ar mai fi avut alături Marea Britanie - scoasă din joc de cacealmaua lui Cameron - şansele unei presiuni susţinute, care să pună Germania în inferioritate, ar fi fost considerabile. Acum nu mai sunt, iar „mafia” de la Bruxelles şi „Naşii” din fruntea Comisiei îşi pot vedea liniştiţi de ale lor.
Cu un preşedinte lipsit de experienţă politică (începe să devină o tendinţă mondială: nici Trump nu are!)Franţei îi va fi greu să mai joace rolul care îi place să creadă că i se cuvine în piesa europeană.