Zodia DNA-ului

Ofensiva de iarnă a Parchetului Anticorupţie tinde să facă din Parlament o anexă a procurorilor. Deja, majoritatea timpului aleşilor este alocată analizelor şi votului pentru reţinerea sau cercetarea colegilor lor care au comis sau sunt suspectaţi de a fi comis astfel de fapte. În această activitate frenetică ies la iveală aproximări sau neconcordanţe din textul codului penal şi al celui de procedură. Elena Udrea le-a semnalat deja, pentru că unele se referă la propria sa situaţie. Şi acestea ţin de modul în care se operează inculpările multiple. În cazul ei s-a ajuns deja la vreo şase cereri de cercetare şi reţinere. 

Există riscul ca procurorii să se încaiere pe motive de prioritate – cine o anchetează primul? O altă situaţie este cea pe care o relevă situaţia fostului soţ al Elenei Udrea, care sătul de stat în arest a decis să coopereze, turnând ceea ce ştia. În semn de recunoştinţă pentru uşurarea muncii lor, anchetatorii dosarului Microsoft au recomandat judecătorilor lăsarea lui în arest la domiciliu. Ce valoare are însă această favoare dacă în dosarul „Bica”, Cocoş rămâne în arest? Nici una! Şi atunci nu poate trage acesta concluzia că cooperarea nu i-a fost de nici un folos?

O altă problemă – gravă – pe care o ridică actualul context este aceea că într-o situaţie de mare productivitate, cum este aceasta, utilităţile nu mai fac faţă. Arestul este supraaglomerat, iar cei reţinuţi – fără a fi condamnaţi – sunt supuşi unui regim care poate avea consecinţe neplăcute pentru statul român, în cazul sesizărilor la CEDO.

Nu mă refer, desigur, la WC-ul turcesc şi la lipsa apei calde – deşi într-o societate cu minimă civilizaţie aceste lucruri n-ar trebui să constituie instrumente de umilire şi de „tortură” (chiar dacă mulţi cred că cei aflaţi în astfel de situaţii le merită cu prisosinţă). Şi poate că ar trebui gândite soluţii chiar de genul celor avansate de aceeaşi Elena Udrea: ca potenţialii „beneficiari” să-şi poată asigura un minim confort din banii proprii. Lor şi urmaşilor lor...

Lumea este, în general, mulţumită de această ofensivă împotriva corupţiei, considerându-se că ea reprezintă un semn al independenţei justiţiei, deşi până acolo mai e cale lungă. În primul rând pentru că Parchetul (inclusiv DNA) nu reprezintă justiţia şi, deci, nu poate fi independent decât în sensul exercitării cu maximă acurateţe a atribuţiilor sale – care ţin de identificarea actelor de corupţie şi a celor care se fac vinovaţi şi alcătuirea de probatorii convingătoare. Independentă este şi trebuie să fie magistratura – judecătorii care hotărăsc pe baza probelor administrate dacă cei anchetaţi sunt vinovaţi. Există însă o anumită presiune care vine dinspre Parchet şi care are darul, în unele cazuri, să intimideze instanţele care ar avea îndrăzneala să pună sub semnul întrebării acuzaţiile. Funcţionează aici un mecanism pervers care induce suspiciuni (şi posibile anchete) asupra onestităţii judecătorilor care iau decizii ce nu corespund cererilor procurorilor. Iar o justiţie cu adevărat independentă ar trebui să depăşească stadiul convingerilor intime, personale, asupra vinovăţiei inculpaţilor şi să se bazeze strict pe probele admise în instanţă. O astfel de mentalitate implică, e drept, un efort mai mare în cursul investigaţiei şi utilizează şi de alte mijloace decât comodele interceptări şi turnătorii.

Aşa încât ar trebui să nu ne mirăm – şi nici să ne revoltăm – dacă anumite persoane despre care, în cursul anchetelor s-a indus (prin mijloacele cunoscute ale „scurgerilor” de date din dosare) ideea vinovăţiei, pot fi declarate achitate datorită probelor insuficiente. Este regretabil că opinia publică şi presa în general, rămân la stadiul perceperii infailibilităţii DNA. Greşit. Procurorii sunt şi ei, oameni, pot greşi sau pot  să nu dispună de competenţa necesară.

Bilanţul DNA, onorat de către însuşi preşedintele nedoritor de show-uri televizate, ar trebui să constituie un moment de realism şi nu un prilej de beatificare...