Alergie la tămâie

Într-o şcoală dintr-un judeţ oarecare cineva de la Direcţia de sănătate publică a venit într-un control. La un moment dat acel „cineva” a remarcat că în şcoală miroase a tămâie. Nu dăduse nimeni cu tămâie, nu se săvârşise nicio slujbă, ci pur şi simplu detergentul folosit de doamna de serviciu, pentru a spăla pe jos, aducea a miros de tămâie, adică mirosea frumos. Remarca a fost făcută cu ton de reproş, cu teamă poate, că în şcoală s-ar fi săvârşit vreun serviciu religios. Atitudinea aceasta, alergia la tămâie apare, tot mai frecvent, pe fondul unei repulsii la Dumnezeu, la spiritualitate şi la orice ar putea induce ideea de spiritualitate. Este neîndoielnic adevărul că tămâia miroase frumos. Niciodată nu am înţeles cum unii oameni „nu suportă” fumul de tămâie, dar se simt relaxaţi în mijlocul norilor de fum proveniţi de la ţigări. Cred totuşi că reacţia „alergică” la mirosul de tămâie, asemenea reacţiilor la vederea unei icoane, a unui preot, a unei cruci, sunt cauzate de stări mai adânci de conştiinţă. Adică reacţia nu este pur şi simplu fizică, ci spirituală. Este insuportabilitatea ideii de Dumnezeu şi a adevărului că, pentru persoana respectivă El chiar există. Reacţiile acestea sunt provocate de teama de a ieşi din minciuna unei vieţi fără spiritualitate şi de a intra în acea tensiune provocată de întrebările esenţiale. Şi dacă nu este bine să miroasă a tămâie, atunci a ce ar trebui să miroasă?