Bunătatea sufletească

Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviinţă.
Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii.
Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială.
Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti.
Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea.
Ştim că de-am vorbi toate limbile si toate dialectele pământului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului, de la Gutenberg şi până astăzi, şi de am fi tobă de carte si de erudiţie, şi de am cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet.
Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală.
Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii.